Cronicile_genocidului

Cronicile genocidului e un dosar realist al periferiei, spaţiu al umiliţilor şi obidiţilor pentru care nu există salvare. Din Bucureşti şi pînă în satele pierdute prin Argeş, la fel ca în Frăsineni şi în Piteşti, locurile în care se petrec întîmplările povestite în roman, viciul proliferează, corupe şi anihilează orice tentativă de echilibru.

Radu Aldulescu scrie despre toate astea cu o precizie, ca să nu-i spun fixaţie, microscopică şi reuşeşte prim-planuri ample, hiperrealiste, cărora le imprimă, din fundal, un comentariu desprins din Ecleziast. Către finalul cărţii, există chiar un fascicul destul de pregnant scris în stilul unei lungi litanii, pagini ale pocăinţei către care se îndreaptă, într-un acces mistic, un păcătos care a cunoscut îndeaproape răul. Este vorba de Robert Diavolul, personajul central al Cronicilor.

Pînă la portretul lui, un preambul, mai precis cîteva vorbe despre viciu. În Cronicile lui Aldulescu, cauzele acestei pandemii a degradării morale sînt întortocheate şi multiple. Dintre cele care se văd, precaritatea economică şi inechităţile care întreţin o stare permanentă de conflict ­sînt evidente. Numai că în optica dominată în roman, asta ar fi doar suprafaţa. Ce face ca lucrurile să putrezească de la rădăcină pare să fie un rău ascuns în tot ce mişcă, rău pe care pînă la urmă cineva tot trebuie să-l întrupeze, iar acel cineva va fi femeia. Căci, nu-i aşa, femeia l-a încălecat pe dracu’ şi dracu’ a-ncălecat lumea şi pământul.

Aşa se face că mare parte din dracii pe care e nevoit să-i ducă în cîrcă Robert Diavolul, protagonistul cărţii, un fost interlop reîntors la marginea societăţii, de la femeie se trag şi scăpare pentru asta nu va fi. Întreaga carte e străbătută de două refrene, fiecare pentru cîte una dintre cele două  plăci care se tot învîrt în Cronici. Una e cu bani, alta e cu femeile şi cu dragostea  (sub forme care merg de la un priapism bazal, la manie, obsesie şi pură sfîşiere interioară). „Să am bani de cheltuială aş veni la primăvară, cînd o da soarele iară“, sună primul refren. Al doilea e o repetiţie delirantă şi chinuitoare: te iubesc te iubesc te iubesc. În zonele astea două dintre personajele lui Aldulescu îşi tîrăsc practic vieţile, ţintind supravieţuirea. Împovăraţi de sărăcie, abuzaţi, marginalizaţi, înrăiţi, trăiesc relaţii aspre, dure, abuzive.

Viaţa de cuplu e un iad, solidaritatea pe genuri fiind printre singurele forme de umanitate în armonie care pot supravieţui într-o lume cvasicarcerală. În lumea pe care o descrie Radu Aldulescu, sărmănia e cu sărmănia şi din ea, ieşire nu oferă decît vreun pact cu Diavolul, apăsător chiar şi pentru cei cu stomac mai tare. Zona de confort miroase a rachiu şi prieteşug în care se denunţă duşmanul comun: femeia mîncătoare de ficaţi şi corupţii de la putere. Sau, după caz, bărbatul violent care i-a distrus ei tinereţea şi îi otrăveşte viaţa cu bătaia, cu băutura şi cu curvele.

RDSursa

Omul e câine împuţit şi înger. Omul trebuie cunoscut pe viu, iar această conştiinţă nu poate fi împărtăşită pe de-a-ntregul”. Dacă ar fi să desprind un singur citat şi să-l pun, călcînd peste orice convenţie, motto acestui roman, ăsta ar fi.

Infractor şi criminal în tinereţe, puşcăriaş şi apoi gropar timp de mulţi ani în cimitirele din Bucureşti, la 58 de ani, Robert Diavolul ajunge paznic de noapte la un magazin din Mihai Bravu, pe un salariu de mizerie. Locuieşte cu Andreea, o femeie cu vreo 25 de ani mai tînără decît el şi au un copil,  Andreuţ, de şapte ani. Împinşi de sărăcia care le ajunge la os,  se vor muta, după ce vînd garsoniera din Dristor, în Frăsineni, un oraş din apropierea Piteştiului, unde speră să aibă o viaţă mai îngăduitoare, după vorba „schimbi locul, schimbi norocul“. Nu va fi aşa.

Frăsineniul nu e provincia idilică, în care să-ţi detoxifici viaţa şi să-ţi creşti responsabil copilul. Aici a început deja o mică apocalipsă, ilustrată în cele mai sordid-revoltătoare detalii: de la camerele congelate, în care cine nu are bani de centrale termice proprii, tremură, pentru că Primăria a decis debranşarea, la bîrfele toxice şi la şuşotelile de pe holurile primărie. Totul e vitriolat şi corupt. Aşa cum e fotografiată în roman, bogăţia celor puţini e greţoasă, şi în sine, pentru că e deşănţată şi ilicită, şi prin contrast cu calicia cruntă a celor mulţi. Abuzurile primarilor nu se mai termină, şi o vedere cu promenada din Piteşti arată direct  şi color cum se trăieşte în oraşul celor mai mari torţionari:

Copiii şi nepoţi acelor ingenioşi torţionari au reconceput promenada Pieţei Milea, dotată de acum cu fîntînă cîntătoare, cu instalaţie nocturnă de lasere care-şi schimbă culorile în ritmuri nemuritoare de vals, o minune a tehnicii achiziţionată de primărie de la o firmă elveţiană pentru suma de trei sute de mii de euro. Pavajul pieţei din dale în formă de biscuiţi, galbene, albe şi roşii, închipuie tot felul de figuri geometrice, ca şi lanurile de lalele de toate culorile din ronduri, iar în faţa prefecturii tronează o scenă în aer liber pe care se produc în fiecare weekend cîntece şi dansuri de pe plaiuri argeşene şi tot acolo se află expoziţia cu vînzare de automobile, jeep-uri, Toyote, BMW-uri, Forduri şi Dacii de ultimă generaţie, înconjurate de terase cu bere şi mici.“

Pitesti. Un ora; cu multe lalele  si pavele

Pitesti. Un oraş cu multe lalele si pavele

Sursa

Vederea are şi un mesaj, la fel de percutant şi tot hiperrealist în constatările pe care le anunţă: „Ţărănimea muncitoare rămasă fără agricultură şi fabrici unde să-şi cîştige pîinea, e liberă să se bucure de fîntîni cîntătoare, pavaj din biscuiţi pus de un cumnat al primarului, hectare de lalele şi automobile de lux la preţuri promoţionale de zeci de mii de euro, cîntec, joc şi voie bună, mici şi bere. Cine zicea c-o duce greu românul?

O duce greu şi poate s-o ducă încă şi mai greu, mai ales dacă, între două tocmiri la muncă brută cu ziua şi cu spinarea, nu mai găseşte pe nimeni interesat de mînă de lucru pe nimic. Şi atunci ia tomberoanele la puricat, de foame. Asta ajunge să facă Robert Diavolul, ocazie cu care în carte începe să se vorbească despre bogăţie:

O ţinu astfel toată primăvara şi toată vara bîntuind consecvent din oraş în oraş, pe la sedii de consilii locale, primării, case de pensii, centru culturale, parcări, administraţii de domenii publice, magazine, şcoli…Spre seară, cînd îl răzbea foamea, cu aceeaşi consecvenţă, abstras, concentrat, cu gluga hanoracului acoperindu-i aproape ochii, lua la puricat coşurile de gunoi agăţate de stîlpi. Găsea bunătăţi pe care altminteri nu şi le-ar fi permis: sticle şi cutii de suc aproape pline, shaorme, kebaburi şi pizze abia muşcate, senvişuri şi pulpe de pui aproape întregi, pateuri, covrigi, cutiuţe cu smîntînă şi iaurt: lumea dispune şi aruncă cu banii, aruncă la gunoi şi n-ai decît să aduni (p. 132)

Tot acest mozaic de tare sociale, documentat la firul ierbii de Radu Aldulescu, ajung subiect al editorialelor unui alt personaj important din carte, Laurian Susanu, patronul ziarului Foaia argeşană pentru cuget şi minte,  editoriale grupate sub un titlu care va ajunge şi al romanului: Cronicile genocidului.

„Copil al durerii, copil sărac şi sceptic al plebei proletare din Epoca de Aur“, Susanu, personaj cu greutate însemnată în roman, va ajunge, de la poetul optzecist plin de idealuri, la rolul de interfaţă credibilă a unui fost securist care îi dă ziarul pe mînă. După cum îl descrie nevasta lui, Brînduşa, Laurian Susanu „înjură şi el puterea pe banii puterii, în mod reciproc avantajos, de vreme ce şi lui şi puterii le merge din plin“.

Totul pînă aici e pus în pagină după regulile realismului milimetric, care nu lasă nimic nedescris şi neinclus în cadru şi care acumulează acţiuni şi episoade veridic legate, de la cele mai insignifiante la cele mai ample. Poate şi prin contrast cu toate observaţiile şi descrierile înşiruite pînă acum, episodul în care Robert Diavolul, un periferic absolut, ajunge să intre în legătură cu Laurian Susanu, un potentat  în cele din urmă, pare cam cusut cu mîna.

Lumile lor nu se întîlnesc brusc: josul Diavolului şi susul de unde îşi emite Laurian cronicile se ating prin mijlocirea unei femei. Şi nu a oricărei femei, ci tocmai a nevestei lui Laurian, Brînduşa, directoarea unei şcoli din Piteşti, căreia îi pică cu tronc Diavolul.

Modul în care cei doi iau cunoştinţă unul de altul şi ajung să trăiască  o poveste de dragoste (Te iubesc te iubesc te iubesc) e forţat, din punctul meu de vedere, greu de adus către limitele credibile ale verosimilului. Se văd prima dată în curtea mamei ei, Lenţica, o femeie sărmană dintr-un cătun vai şi-amar, cu care Diavolul fusese încurcat în tinereţe. Apoi Brînduşei îi cade cu tronc sexagenarul şi încearcă să dea de el. Începe o serie de mici întîmplări şi coincidenţe care îi aduc pînă la urmă în acelaşi pat, căci relaţia dintre ei e predominant discutată prin prisma izbucnirilor libidinale pe care le declanşează.

Esenţial aici ar fi că ea e nimfomană şi că a avut cam o sută de amanţi din mediul ghetoizant în care trăieşte şi Robert Diavolul, iar el e priapic, încă din tinereţe. Că ea e bogată, dar nefericită cu  Laurian Susanu, beţiv şi infidel, iar el, un om privat de atît de multe lucruri încît faptul că una ca ea se uită la el e un fel de miracol.

Nimfomania Brînduşei, pusă lîngă isteria, ca singură coordonată identitară a Andreei, şi cuplată cu maladivul care vine ca o trenă după celelalte femei care mai apar în roman (madam Friţ, o excentrică iubitoare de cîini sau Madam Ciochină, şefa Brînduşei, bolnavă de cancer) fac un portret de grup la feminin infernal şi angoasant.

Pe femeile descrise de naratorul lui Radu Aldulesc „le mînîncă “ încontinuu, nu funcţionează şi nu decid decît prin prisma nevoii de sex sau a interesului, sexual sau material pentru un bărbat. Fie se pun oricînd la dispoziţia lui, (cum face, pentru a închide  un chiasm sexual, Andreea cu Laurian), fie îşi condiţionează viaţa de existenţa lui şi ameninţă cu suicidul, sau chiar îl practică (Andreea, respectiv mama lui Robert Diavolul). Ele nu au autonomie, chiar şi cînd au bani. Brînduşa, de pildă, care are o situaţie şi un statut aparent solide, îşi găseşte sfîrşitul pentru că îşi suspendă judecata şi îşi urmează orbeşte poftele. E prea mult şi prea general ca lucrurile să stea chiar aşa.

Chiar nicio femeie să nu sară din clişeul de hipersexualizată-materialistă-dependentă-nebună-demonică? Mă întreb pentru că sîntem, cu Radu Aldulescu, pe terenul realismului, şi mai puţin al fantasmărilor şi al proiecţiilor. Dacă intrăm în convenţia verosimilitudinii ca principal ordonator al datelor dintr-o carte, nu se poate să nu te întrebi de ce pînă şi dalele în formă de biscuiţi din faţa primăriei au parte de o descriere mai aproape de adevăr decît portretele unor femei? Chiar toate să fie nimfomane, chiar toate scorpii erotizate care rod şi sînt roase pe dinăuntru ori de morbul nebuniei, ori de vreo formă de cancer?

Cînd jumătate din personajele unui roman care învîrteşte în fiecare frază convenţia realismului sînt fiinţe instinctuale, aproape decelebrate, maladive sau demonice, părerea mea e că, în acea jumătate, nuanţele din realismul pe care cu succes îl practică scriitorul în general se duc în altă parte şi nu mai rămîn decît nişte stereotipuri care mutilează. Şi da, ştiu că nu e un roman cu îngeri şi feţi frumoşi politicoşi, ştiu că suntem într-o bolgie, numai că în bolgia asta, unii au totuşi şi minte, şi suflet, iar altele, doar sex.

Deformările pe care le suportă personajele feminine nu au fost singurele motive pentru care cred că, deşi o carte cu forţă şi cu o miză ridicată, Cronicile genocidului nu e cel mai bun roman al lui Aldulescu. Există aici un filon sentimental, dulceag, care leagă, din subteran, toate grozăviile care se petrec într-un lamento un pic prea strident. Inclusiv refrenele care punctează din loc în loc firul acţiunii au efectul ăsta, de stridenţă care plasează într-un ton minor dramele lumii pe care o investighează prozatorul.

Un alt minus ar fi, din punctul meu de vedere, şi excesul cu care Aldulescu uzează, de dragul verosimilităţii, de acele decupaje în stilul comentariilor de presă. Poate o doză ceva mai redusă, (inclusiv din detaliile de exterior pe care le aglomerează în descrieri),  ar fi servit mai precis intenţiei.

a-2-sansaSursa

Şi mai e apoi o  tonalitate cu inflexiuni bisericeşti, evidentă către final, care deplasează brusc miza romanului dinspre regimul dinamic-realist, către unul care are a face mai puţin cu vina si responsabilitatea, cît cu păcatul şi ispăşirea. Pare că tot ce se petrece e, în fond, parte dintr-un scenariu imuabil, veterotestamentar, de Gomoră căzută pe veci din graţie. Infuziunea asta de ortodoxism difuz (şi confuz) precipită o anumită limpezime în cursul major al cărţii şi sugerează, tot printre rînduri, ca posibil deznodămînt pentru un conflict marcat de inechitate crasă, soluţia pocăinţei, a resemnării şi, eventual, în aceeaşi logică, a lumii de apoi.

Se ştie că Radu Aldulescu e un meseriaş al prozei. Numai că pentru acele lucruri cu care nu am rezonat, Cronicile genocidului  (editura Polirom) a fost, după multe ezitări, second-best în opţiunile mele.

 

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Cartea poate fi comandată din librăria online Cărturești, la prețul de 23,96 lei.  Dacă introduceți codul Bookaholic la orice comandă, veți beneficia de 15% reducere în librăria online Cărturești. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *