În lumea teatrului, şi nu numai, Radu Afrim nu mai are nevoie de prezentare: stilul său, ce ar echivala în literatură cu realismul magic, în unele producţii, dar şi cu genul comic-burlesc, împins uneori către limitele absurdului, are nu doar admiratori, ci fani în toată puterea cuvântului, care îl urmează peste tot în ţară (căci Afrim montează la numeroase teatre din afara capitalei) şi se postează în faţa teatrelor cu câteva ore înainte de spectacol atunci când nu mai sunt bilete, în speranţa că totuşi vor avea o şansă. Despre Afrim, acest regizor-cult, s-au scris zeci, sute de articole, au apărut interviuri, dar până acum nu i-a fost dedicată o sinteză, o lucrare cuprinzătoare, care să urmărească fenomenul afrimian în toată complexitatea sa.
Pentru că vorbim despre un fenomen, cum rar se întâmplă cu un regizor, apariţia unei cărţi despre Radu Afrim, în acest moment, este oportună şi perfect justificată: Radu Afrim nu este nici pe departe la sfârşitul carierei, dar creaţia lui de până acum merită să fie analizată, atât pentru acei tineri care îi sunt devotaţi, cât şi pentru cei care încă nu înţeleg instrumentele cu care acesta lucrează (pentru a vă reaminti, câteva titluri ale unora dintre spectacolele sale celebre: De ce fierbe copilul în mămăligă, joi.megaJoy, Câtă speranţă, Omul-pernă, Jocul de-a vacanţa. Opţiune 9, E doar sfârşitul lumii etc.).
Ceea ce a făcut Cristina Rusiecki prin publicarea, la Tracus Arte, a cărţii Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii, a fost, sper eu, să dea un nou trend în domeniul cărţilor critice de teatru, şi anume stabilirea unui dialog mai accentuat, mai viu între ceea ce se întâmplă în teatru, acum, şi subiectele analizate. Nu doar cronica trebuie să fie actuală, ci şi cartea, care nu trebuie să aştepte ca un artist sau o tematică să se clasicizeze pentru a-i dedica un studiu.
Cristina Rusiecki, Gabi Lupu, Marius Manole, Valentin Protopopescu, Oana Stoica
Când e vorba despre Afrim, şi o lansare de carte este specială. Sala de lansări şi evenimente a librăriei Cărtureşti Verona a fost plină până la refuz, iar discuţiile, animate şi relaxate, din păcate în absenţa chiar a lui Afrim, s-au prelungit mult mai mult decât se obişnuieşte la o lansare de carte. Evenimentul, moderat de Ioan Cristescu, directorul Editurii Tracus Arte, a avut loc miercuri, 27 iunie, şi, alături de autoare, au vorbit despre „fenomenul Afrim” Marius Manole, criticii de teatru Oana Stoica şi Gabriela Lupu, şi Valentin Protopopescu, fiecare aducând o perspectivă diferită asupra regizorului.
Ioan Cristescu, Cristina Rusiecki
Cel mai direct implicat în relaţia cu Afrim, Marius Manole a pus accentul pe raportul iubire-ură pe care-l inspiră regizorul. „Îl iubesc şi-l urăsc”, a mărturisit Marius Manole, „după o zi de repetiţii cu el, îţi vine să te laşi de teatru, apoi a doua zi, vrei să te reapuci”. „Când spun ură, nu e doar aşa, o vorbă… până în seara premierei cu Avalanşa, l-am urât efectiv, era duşmanul meu de moarte.” Dar asta nu înseamnă că Marius Manole este mai puţin devotat stilului său de lucru: „Dacă mi-ar spune că montează ceva la Polul Nord, cu eschimoşi, m-aş duce fără ezitare”.
Gabi Lupu şi Oana Stoica au vorbit şi ele despre „fenomenul Afrim”. Gabi Lupu, care a spus despre Afrim – „singurul regizor iubibil” –, că deja nu mai are public, ci o „sectă”, îşi explică fascinaţia faţă de acest regizor prin faptul că se adresează atât celor tineri, cât şi celor care nu au uitat cum erau când erau tineri.
Oana Stoica, spunând că volumul Cristinei Rusiecki este „un îndreptar de înţeles Afrimul, absolut necesar pentru un regizor care montează cinci-şase spectacole pe an”, a discutat mai amănunţit despre universul afrimian, care este un univers al vulnerabilului, „toţi trăind într-o extrarealitate barocă, ceea ce Afrim numeşte un supliment al realităţii”.
Pentru că spectacolele sale sunt mici capodopere picturale, mici poeme cinematografice, spune Oana Stoica, era firesc ca volumul Cristinei să fie o carte-album, întrucât Afrim nu poate fi înţeles pe deplin în afara fotografiei. Un excelent fotograf, Afrim îşi pozează personajele în afara scenei, ca şi cum le-ar oferi o existenţă veridică dincolo de teatru. Oana Stoica a mai dezvăluit un amănunt extrem de interesant pentru fanii lui Afrim: acesta e pasionat şi de muzică şi, deşi cu greu îşi arată şi latura aceasta, Vlaicu Golcea a reuşit să-i înregistreze două cântece după Anton Pann.
O perspectivă savuroasă a adus Valentin Protopopescu, punând accent pe latura psihopatologică, fascinat fiind de felul în care Afrim reuşeşte să estetizeze, să umanizeze nebunia. Afrim, căruia, în copilărie, îi plăcea să sară gardul ospiciului pentru a vedea spectacolul nebunilor, după cum a povestit Valentin Protopopescu, realizează un adevărat bestiar al psihopatologiei. „Nebunii lui Afrim sunt simpatici, nu ţi-e teamă de ei.”
Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii, despre care Oana Stoica a spus că o să ajungă să fie cunoscută drept „cartea despre Afrim”, este o carte atractivă grafic, reproducând numeroase fotografii realizate de regizor, dar şi consistentă la nivelul conţinutului. Este, de altfel, scopul pe care l-a avut şi autoarea, să fie o carte care să impresioneze nu doar prin frumuseţe vizuală. Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii este o carte nu numai pentru fanii lui Afrim, ci, poate, mai ales pentru cei care nu sunt şi care, dacă nu se vor îndrăgosti şi ei de Afrim, cel puţin îl vor înţelege mai bine.
