Cu câteva zile în urmă, scriam despre cartea Lilianei Corobca, ”Kinderland”, și vă promiteam un interviu cu aceasta.
Precum vă spuneam în materialul trecut, Liliana Corobca este o scriitoare din Republica Moldova, care, în prezent, locuiește în București. A debutat cu ”Negrissimo” în 2003 (Editura Arc, Chișinău), publicând apoi ”Un an în paradis” în 2005 (Editura Cartea Românească, București). ”Kinderland” a fost lansat la Bookfest pe 2 iunie și este un roman ce merită toată atenția care i s-a acordat în ultimele săptămâni.
Dialogul pe care l-am avut cu Liliana m-a făcut să mă gândesc că vom mai auzi de ea și de cărțile ei – și abia aștept să-i citesc și celelalte romane. Liliana este o fire veselă, glumește mult și este foarte modestă. O plăcere să te întâlnești cu ea! Vă puteți vedea și voi cu autoarea moldoveancă marți, 18 iunie, de la ora 18:00, la librăria Cărturești Verona.
Am vorbit despre ultimul ei roman, ”Kinderland”, și despre cum s-a născut acesta, despre proiectele de viitor, despre scriitură și scriitori, despre literatură și scopul acesteia și multe altele, pe care vă invit să le descoperiți.
Acum nu mă pot decide ce mi-a plăcut mai mult: cartea sau autoarea? După ce veți citi interviul și veți lectura romanul ei, aș vrea să aveți și voi aceeași dilemă :).
Pe coperta a treia a romanului ”Kinderland”, spui că nu ai fi scris această carte dacă nu ai fi întâlnit un băiețel care te-a impresionat. Povestește-ne despre geneza cărții.
Mi-a rămas în minte băiețelul acela, dar nu exista o poveste legată de el – cineva m-a întrebat dacă mai știu ce s-a întâmplat cu el; mi-am dat seama că, dacă l-aș întâlni, probabil nu l-aș mai recunoaște, au trecut niște ani și copiii cresc repede.
Atunci m-am întrebat cam care ar fi, cum ar arăta un roman pornind de la acest copil – un subiect legat de migrație, de soarta copiilor care rămân singuri. Dintr-o dată, au apărut în jur tot felul de povești, mi-a mai spus şi mama mea (profesoară) cum se descurcă singuri acasă copiii fără părinți și așa, încet-încet, am ajuns la ideea romanului.
Pentru că în acest caz era mai bine să privești din interior, mie mi-a fost mai ușor să-mi imaginez cartea din perspectiva unei fetițe, nu a unui băiețel, deși la început sunt câteva scene în care vocea naratorului nu-i aparţine fetiţei.
Acum ceva timp mergeam în pratică la Cajvana și făceam o cercetare antropologică. Satul, devenit oraș, era împânzit cu vile imense. În cartea ta însă, părinții pleacă la muncă nu pentru avere, ci pentru supraviețuire. Poți să ne descrii contextul romanului?
Apropo de vilele acelea mari despre care spui, a fost o perioadă când moldovenii au construit aproape în toate satele niște case dintr-astea mari, probabil se gândeau că o să revină în țară. Acum sunt abandonate, le-au lăsat așa, au preferat să-și ia copiii, celălalt partener rămas și să se stabilească în țara în care au plecat la lucru. În roman vreau să surprind această realitate: plecări masive, sate aproape pustii…
Inițial, romanul era gândit epistolar, însă ai renunțat la idee. Cum vezi diferența dintre ceea ce era în mintea ta povestea înainte de a te apuca de scris și rezultatul final?
A ieșit un roman fragmentar și poetic, deși mă gândeam la unul cu acțiune mult mai complexă – epistolar în sensul că și mama îi răspundea probabil fetiței, incluzând astfel şi poveştile altei civilizații, Italia, de pildă, copiii de care avea ea grijă în acea țară. Fac o paranteză – mătușa mea îmi spunea că, dacă vreau subiecte pentru roman, îmi va povesti ea, că ştie atâtea – s-a stabilit acolo, s-a căsătorit cu un italian și cunoaşte viața moldovenilor din Italia; chiar mi-am zis odată că ar fi cazul să mă întâlnesc cu ea (râde).
Romanul trebuia să aibă o acțiune mai densă, cu mama și fetița, ambele personaje principale, cu poveşti din lumea de aici (satul abandonat) și lumea de acolo (oraşul italian). Dar când am început să scriu, mama a dispărut, nu am mai simțit-o… Ar fi ieşit cu totul alt roman.
Am păstrat o anume comunicare între copii și părinți – telefonul săptămânal. Cu scrisorile, ar fi fost și un pic mai crispat: copiii nu scriu scrisori lungi şi, dacă ar scrie, le-ar fi dus la poștă să le pună, internet nu prea era prin sate –surprind perioada când abia încep să apară telefoanele mobile, nu-i chiar anul 2013 și nici mama nu știu dacă ar fi scris scrisori din Italia. Telefonul e o modalitate firească de comunicare.
Un iz aparte îl au paginile de ritualuri magice, care par onirice și pur ficționale. Era nevoie de această inserție pentru a contura Moldova copiilor?
Fără ritualuri magice nu se putea, ele constituiau scenele «obligatorii» în schema romanului. Micile episoade şi întâmplări din viața copiilor au venit mai târziu, aproape în timp ce le scriam. Ritualurile magice au fost dinainte în mintea mea, chiar am căutat şi bibliografie, jocuri ale copiilor care să aibă ceva păgân, precreștin – eu am trăit asta în copilăria mea și am vrut să mă documentez, în speranța de a găsi un fir. Am renunțat la cercetare însă și am apelat la memorie și la fantezie.
Așteptarea este muzica surdă ce se aude pe întreg parcursul romanului, iar amintirile sunt reprimate de Cristina. Totuși, avem pasaje în care fetița ne lasă să privim în trecutul familiei ei. Este memoria salvatoare, singura care le dă o șansă acestor copii părăsiți sau nu?
Aici memoria nu cred că este salvatoare, copiii încearcă să uite și să găsească tot felul de paliative: jocuri, ritualuri magice, animăluțe, prieteni. Ei încearcă să se adapteze noii situaţii. Am creat niște copii, în fond, aproape fericiți, în felul lor…
”Kinderland” a produs mai multe valuri decât ”Un an în paradis”, devenind bestseller-ul editurii Cartea Românească la Bookfest. Cum îți explici succesul acesteia? Să fie vocea naratoarei-copil ”de vină”?
N-aş fi crezut că acest barbarism simpatic, «bestseller», va fi vreodată aplicat unei cărţi ce-mi aparţine. Încă şi acum mă mir. Când m-am apucat de acest roman, tocmai terminasem de editat o antologie de documente despre instituţia cenzurii comuniste în România. Eram obosită şi uscată de atâta cenzură. Am scris ceea ce aş fi vrut să citesc atunci. Am simţit nevoia unei apropieri de simplitate, tandreţe şi natură. Poate şi cititorii au simţit la fel.
Oricum, în cazul Kinderland-ului cred că și difuzarea a fost mai bună.
Sondezi o realitate dureroasă în carte, problematizând-o. Este treaba literaturii să aducă soluții sau doar să expună?
Depinde. Eu cred că autorul, indirect, propune o soluție. Când abordezi o realitate, cred că oferi, fără să vrei, și niște soluții. Nu m-am gândit la asta, nu sunt moralizatoare, nu impun un punct de vedere, dar îl sugerez – pentru cei care citesc cartea, pentru că poate nu toți se gândesc la această problemă (copiii abandonaţi, în romanul meu), dar citind faci cunoștință cu un subiect. Desigur, vorbim și despre finalul deschis al unei cărţi și multe alte posibilități.
Octombrel – sursa
Ți-am vedea romanul ecranizat? Dacă da, care ar fi regizorul pe care l-ai alege?
Încă de la ”Negrissimo” am avut, prin cronici, observația că din cărțile mele se pot face filme. La ”Un an în paradis” m-au invitat pe la Media Pro și am discutat despre tot felul de scenarii – dar nu am ajuns să colaborăm.
Nu cunosc întotdeauna realitatea pe care o scriu și de aceea mi-o imaginez cu exactitate, în cele mai mici detalii, precum un regizor. Și cele mai mici scene le privesc din toate unghiurile; de aceea cred că orice carte pe care am scris-o ar putea fi ecranizată.
Mie îmi place de Lars von Trier, de pildă. Mi-amintesc că eram sub influenţa filmului ”Dogville”, când am scris Un an în Paradis. Dar pentru Kinderland gama regizorilor s-ar lărgi foarte mult, probabil și un regizor debutant s-ar descurca, dacă ar găsi niște copii potriviţi – subiectul este lin, abordabil și ar conta mult jocul personajelor.
Știu că ai un alt roman încheiat, ”Imperiul fetelor bătrâne”. Care este tema acestuia și când va fi publicat?
Acum lucrez la un proiect despre cenzură și trebuie să-l termin, mă obligă oarecum calitatea de bursier. Am început un alt proiect, pentru care am avut o bursă scurtă în Austria – o idee jucăușă, despre doi cenzori, unul bătrân dându-i sfaturi celui mai tânăr, Cenzura pentru începători se numeşte.
După acestea, voi reveni la Imperiul fetelor bătrâne – deși am tot schimbat, mi se pare că încă trebuie să mai modific. Subiectul este destul de trist – o singurătate totală, fără drept de apel și fără compromisuri; îl tratez ironic și aș vrea să-l fac mai comic. Există niște pasaje care trebuie modificate, pentru că mi se par prea puţin surprinzătoare şi previzibile.
Până la urmă, fata aceea, Rafira, care n-a cunoscut niciodată bărbatul, ajunge să fie foarte fericită și eu n-am destule argumente ca s-o aduc la acea stare.
Să ne imaginăm că naratorul ”Kinderland”-ului este un băiețel de 12 ani. Cine ar fi putut să scrie despre acest băiețel și cât de mult crezi că s-ar fi schimbat perspectiva?
N-aș da nimănui nici băiețelul (râde). Am încercat să las şi băieţeii din carte să ”vorbească”, dar cel mai potrivit mi s-a părut să las numai fetiţa, ca narator. Un băiețel la 12 ani este şi mai slab, suferă mai mult, cred eu, așa că am preferat o fetiță puternică. În plus, fetițele sunt și materne – eu am avut un frate cu șapte ani mai mic decât mine și mă jucam cu el de-a mama şi copilul.
Ştiu că s-a mai scris din perspectiva copiilor – nu mă întreba acum, că nu găsesc exemple (râde). Cred că e un subiect care oferă multe posibilităţi de abordare şi are multe drumuri deschise, iar eu vreau, de fapt, să mă desprind de acest roman şi de tematica lui, pentru a merge mai departe.
Liliana în clasa a V-a, în uniformă de pionier – sursa
Cărui autor român i-ai fi dat totuși ”subiectul”, băiețelul?
Nimănui, nu dau nimănui nimic, e subiectul meu (râde). Dacă nu e personajul meu, poate fi al oricui. Nu ştiu ce să mai zic. Nu ştiu niciun scriitor care mi-ar scrie romanele.
Pe mine nu mă interesează dacă mai scrie cineva pe aceeași temă. Și la ”Un an în paradis” am auzit, cu întârziere, că niște basarabeni au făcut o piesă pe același subiect. Dar nu mă interesează, să scrie toată lumea – eu aș mai citi cu mare interes încă două-trei romane pe aceeași temă.
Știm cu toții că nu se poate trăi din scris – cu câteva excepții. Care este slujba ta ”de zi”?
Scriu acum despre cenzura literară din regimul comunist din România, în cadrul unui proiect internaţional de un an, „Spurensuche/ În căutarea urmelor – Studiul moştenirii totalitarismului în Europa de Sud-Est”, susţinut de Fundaţia Robert Bosch în colaborare cu Literaturhaus Berlin şi Herta Müller.
Marș cu poezie, Liliana este prima fetiță în rând – sursa
Ai vrut să scrii dintotdeauna?
Când eram mică, am vrut să mă fac chirurg, apoi compozitor și pictor. Nu știam să scriu, dar desenam. A remarcat nu știu cine că am talent la asta, dar trebuiau să mă ducă la școală în altă parte din clasa a patra. Și mama nu a vrut să mă ducă de acasă așa mică.
Apoi am avut un profesor la muzică; și ne învăța numai cântece patriotice, nu știam niciun solfegiu, ceva. Dar aveam un pian acolo și mi-a plăcut, credeam că o să scriu muzică.
Și uite așa, mi-am dat seama că școală de muzică sau de pictură n-am, dar cărți da, așa că mă fac scriitor (râde).
Care sunt scriitorii cu care ai fi vrut să te joci de-a Kinderland-ul?
Kinderland-ul este un joc imaginar. La început, titlul cărţii era ”Patria mamă” și mai aveam în minte altele, pe care însă le consideram sub nivelul romanului. Și când mi-a venit ideea de Kinderland, a trebuit să mă gândesc cum să-l motivez, totuși este un cuvânt străin – atunci mi-am adus aminte de Kinder (oul de ciocolată) și am inventat și jocul acesta.
Sunt mulți scriitori care-mi plac și pe care aș vrea să-i întâlnesc, însă prefer să-i citesc, nu să mă joc cu ei. Consider că cel mai important lucru pe care ți-l poate oferi un scriitor este cartea pe care o scrie. Sau greşesc?
Când și cum scrii?
Îmi vine mereu acelaşi invariabil şi stupid răspuns : seara, cu pixul (am mai fost întrebată cum anume scriu). Altfel, cred că sunt tipul vulcanic, care așteaptă, clocotește, acumulează și, când nu mai poate, atunci izbucneşte totul, nu mai există nimic în jurul meu și scriu mult, mult. Dar după asta, obosesc foarte tare. Mă simt uscată, golită în perioadele de după scris şi îmi revin treptat, ca după o convalescenţă.
Ce i-ai spune unui cititor, care nu a auzit de tine sau de cărțile tale, pentru a-l convinge să citească ”Kinderland”?
Nu pot să-i spun nimic, dar îi recomand să ia cartea, s-o răsfoiască. Dacă-l atrage, s-o citească. Dacă nu, s-o pună la loc și să-și caute alte cărți. Nu aș vrea să-i citesc un fragment sau să-i dau un sfat, să-i spun ”Vai, ce subiect!”. Nu, cartea se recomandă pe sine.
Și eu fac așa, chiar dacă mai citesc cronici despre o carte sau alta. Îmi place să intru într-o librărie, să deschid cartea și s-o răsfoiesc. Dacă mă atrage, o cumpăr.
Sursă imagine principală: cartearomaneasca.ro
