Pe Svetlana Cârstean am îndrăgit-o, de la distanță, la Nocturnele de poezie organizate de ARCEN pe clădirea Magheru One (dacă n-ați fost și se mai țin anul ăsta, vă îndemn să mergeți – atmosfera este extraordinară). Aș putea spune că Svetlana a fost cea care m-a apropiat din nou de poezie: am ascultat-o citind din Trado și Gravitație, i-am cumpărat cărțile și am parcurs din când în când câte un poem, cu toate că n-am ajuns să devorez poezie pe pâine, așa cum face ea. În martie, am avut ocazia să discutăm pe îndelete, după ce Svetlana Cârstean mi-a acceptat invitația la rubrica Bibliotecă de scriitor.
Asistate de Atena, simpaticul motan cu nume feminin, am vorbit despre lecturile din adolescență, arhetipul bibliotecii ideale, autorii preferați și atelierele pentru copii organizate împreună cu Ana Maria Sandu, am mâncat cheescake pregătit de Svetlana și am discutat cu Tudor, fiul ei, despre Coreea de Nord. Cum poeta locuiește aproape de Cișmigiu și noi ne-am văzut pe 10 martie, interviul s-a desfășurat pe fundalul sonor al protestelor din fața Sălii Palatului – o combinație stranie, pe care am retrăit-o din plin când am transcris înregistrarea. De atunci a trecut mai bine de o lună și tot felul de motive ne-au împiedicat să publicăm interviul, dar iată că în sfârșit e gata. Așa că mă opresc aici și-i dau cuvântul Svetlanei Cârstean, care are povești multe și faine de împărtășit.
Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?
Nu am idee, pentru că nu le-am numărat și nici nu cred c-o să le număr vreodată. Cine știe, poate o să ajung, odată cu vârsta, să am timp și răbdare să le inventariez. Dar în momentul ăsta chiar nu mă interesează să fac asta. Am trăit toată viața cu o bibliotecă mare de tot în jurul meu și toată viața m-am pierdut în bibliotecă, atunci când căutam cărți, ori dacă ștergeam praful, ori dacă le schimbam ordinea, și acum nu mai am puterea de a face lucruri din astea, poate fiindcă sunt grăbită să fac multe altele. Poate și pentru că m-am mutat de atâtea ori în ultimii ani, încât a fost un efort foarte mare să gestionez de fiecare dată cărțile. Dacă e să-mi aduc aminte ceva de la mutare, e acest detaliu: câte cutii de cărți erau, probabil douăzeci în unele momente, și ce efort presupunea toată deplasarea lor.
Îmi amintesc o întâmplare de la cea mai recentă mutare – nu știu dacă e simpatică, dar pentru mine a fost cumva și dureroasă. Aici stăm din august 2012, deci de aproape șase ani. Am chemat o mașină în care am încărcat toate cutiile, iar Tudor, băiatul meu, a mers în spate, cu băieții care căraseră lucrurile, și a auzit această conversație care mi-a rămas pentru totdeauna în minte: „Tu-ți dai seama că doamna asta a citit toate cutiile astea de cărți?” Cred că niciodată nu m-am simțit mai rușinată în viața mea, pentru că oamenii aceia au avut așa un gând bun despre mine și atâta respect, și de fapt eu nu citisem toate cărțile și poate nici nu o să ajung să le citesc vreodată. Pe unele din ele, aflate pe rândurile din spate, le și uitasem. M-am gândit foarte mult la percepția asta și la viața mea legată de cărți și la suferința permanentă că nu ajung să citesc, că tot timpul sunt într-un decalaj față de ceea ce am în bibliotecă, de ceea ce vine în bibliotecă și față de așteptările mele legate de lectură. E foarte diferit de cum era altădată. Așa că, dacă mă întrebi câte cărți sunt, asta e: cumva le-am măsurat, le-am cântărit prin nenumărate mutări, iar asta a și schimbat configurația bibliotecii.
De fapt, au fost mai multe lucruri care au schimbat configurația bibliotecii: o dată că sunt o emigrantă, că am venit din capătul celălalt al țării, din Botoșani, și evident că am adus cu mine cărți, nu mai știu câte. Am trăit cu o bibliotecă din aia cu multe corpuri, pe un perete întreg, o bibliotecă cu o logică, care avea un anumit statut. A fost playground-ul meu, acolo m-am jucat toți anii în care am fost în Botoșani. Mă gândesc cât de important e lucrul ăsta, să ai un prototip, un arhetip al bibliotecii – sigur că prima mea imagine despre bibliotecă aceea e și de-a lungul vieții am lucrat cu ea în mintea mea, nu neapărat conștient. Biblioteca era ca o altă ființă prezentă în casă. Acum e doar mama acolo, tatăl meu nu mai e. Dar biblioteca el a făcut-o, adică el a gândit-o, el a pus cărți acolo, după care am început și eu s-aduc cărți. Apoi am luat cărți de acolo, dar cu sentimentul că e biblioteca mea cumva, că e dreptul meu, și mereu mai fugeam înapoi la București cu câteva cărți din biblioteca părintească, descompletând-o. Am fost de curând la Botoșani și mă uitam cum din ea au rămas doar fragmente, bucăți, pentru că la un moment dat am luat chiar un corp cu totul, în aventurile mele bucureștene, și acum nu mai are unitatea aia indestructibilă, așa cum o vedeam eu când eram mică.
Apoi au fost casele în care am stat cu chirie, unde aveam uneori alte biblioteci, găsite acolo. Nu-mi plăceau niciodată, m-am împăcat foarte prost cu chestia asta.Tot timpul tânjeam după ceva al meu și cred că și-acum mai tânjesc după o cameră-bibliotecă, unde să stau în legea mea. Nu mai e ceva livresc, cum a fost altădată, dar acum știu că mi-ar prinde foarte bine să am un spațiu al meu unde să fie numai cărți. Deși mi-am schimbat părerea și despre asta, pentru că sunt niște obiecte atrăgătoare de praf, și cum eu am multe și de multe feluri, și pe multe straturi…
În biblioteca asta de aici, în primul rând e biblioteca de acasă (sau spiritul ei), care era unitară și avea alt gen de logică, era în ideea aia de bibliotecă a casei, pe care la un moment dat am început s-o descompletez, și asta se făcea cu valiza. Adică în valizele mele erau tot timpul cărți. Nu le spuneam alor mei ce am mai luat și îmi aduc aminte reacția tatălui meu când, pregătindu-ne să plecăm spre gară, el ridica valiza și descoperea că era foarte grea. La un moment dat, se învățase cu asta. Sunt cărți aici pe care le-am cărat cu mine peste tot, în cămin, la gazde, în chirie… După care am avut familia mea și, ca-n orice familie unde oamenii sunt foarte tineri și foarte îndrăgostiți și fac totul împreună, a existat un număr considerabil de cărți care erau semnate cu numele amândurora, numele meu și numele lui. O parte dintre ele au rămas la mine și o parte la el, mai găsesc din când în când câte una semnată cu ambele nume sau cărți cu autograf pe care le primeam amândoi.
În final, aici este o combinație între cărțile mele din biblioteca părintească, cărțile pe care le-am achiziționat în anii ‘90, cărțile pe care le-am primit și cărți recente, multe dintre ele cumpărate în timpul călătoriilor mele. Așa că nu mai e genul acela de bibliotecă a casei. Am prieteni care s-au născut în București, stau în casa părinților și au o astfel de bibliotecă. Probabil că așa ceva mi-aș fi dorit, să am toate straturile astea, dar acum sunt cumva consolată că asta e, biblioteca mea e din fragmente și părți, și acolo, și aici, dar mai visez încă să adun toate fragmentele în jurul meu. Tudor are biblioteca lui, o parte dintre cărțile mele au ajuns în biblioteca din camera lui.
Când eram acasă la părinții mei, citeam aproape numai eu, ei nu prea apucau să citească. La un moment dat, începusem să cumpăr enorm. În liceu câștigam premii pentru scris și primeam cadouri, pe care uneori le dădeam înapoi la librărie și luam în schimbul lor cărți. Odată am luat un premiu foarte mare, cred că eram în clasa a XII-a – în 1987 se împlineau, cred, 125 de ani de la înființarea liceului și a fost un concurs mai special, în limba franceză. Eu mă pregăteam deja pentru Litere și-mi amintesc că am scris un eseu despre Proust, tocmai îl descoperisem și eram foarte fericită. Și, scriind despre Proust, am câștigat un premiu de 500 de lei. A fost ceva nemaipomenit. Când am luat banii ăștia, m-am dus la un anticariat din centrul orașului și mi-am luat tot ce am vrut.
Lângă Teatrul Mihai Eminescu și lângă banca unde lucra tatăl meu, era librăria nouă, dar undeva după colț, după Fondul plastic, era un anticariat, și-acolo am descoperit eu toate plăcerile legate de cărți vechi. Cumpăram foarte multă carte franceză, pentru că studiam franceza la școală: Saint-Exupéry, Anatole France, Maupassant, Corneille, Racine, toți clasicii în franceză. Era o doamnă foarte drăguță la anticariat, o prezență extraordinară, nu te stingherea în niciun fel. Mă duceam și mă pierdeam acolo, puteam sta liniștită să mă uit cu orele, și, după ce-mi alegeam cărțile, îi spuneam: „Vă rog, mai țineți-mi-o și pe-asta, și pe-asta…” Tatăl meu avea de fapt o înțelegere cu ea, dar eu nu știam, am aflat mai târziu: din când în când, el se ducea și cumpăra tot ce puneam eu deoparte și mă trezeam cu toate cărțile acasă.
Sigur, mai cumpăram și de la librărie și-mi plăcea foarte mult, dacă mă nimeream într-un oraș străin, să mă uit prin librării, pentru că descopeream tot felul de comori. De exemplu, așa am găsit Temele lui Manolescu, pe care le căutam – era colecția aia superbă de critică literară. Cumpăram foarte multă critică literară în clasa a XI-a și a XII-a, am acasă o bibliotecă de critică literară – și de poezie, dar mai puțină.
Mă mir cum ai reușit să ajungi atât de devreme la lecturi atât de dificile. Eu abia acum mi-am făcut curaj să-l citesc pe Proust.
Proust a fost chiar dragoste la prima vedere, a fost o legătură nemediată, naturală și, în consecință, pentru mine foarte simplu de făcut. Trebuie să recunosc că am avut un mare șoc și o mare atracție atunci când l-am descoperit. Încă de la început, citind și recitind scena culcării, ca într-o beție din care nu mai puteam ieși, m-am întrebat cum e posibil să se fi scris deja așa ceva. O vreme nici n-am putut să trec de primele pagini, înnebuneam pe începutul ăla, nu pentru că-l invidiam pe Proust, ar fi fost imposibil, fusese dragoste la prima vedere, dar aveam impresia că aia era tot ce poate fi scris mai bun pe lume, mai uluitor, că e vocea mea întreagă acolo, și în cazul ăsta eu ce mai fac de-acum? Am avut un sentiment foarte aparte legat de Proust.
Cu alții a fost foarte diferit. De exemplu, pe Dostoievski l-am început de trei ori până am reușit să-l citesc, și l-am citit cu adevărat abia într-a XII-a. Nu ajungeam la el, am avut nevoie de ceva timp. În schimb, La răsărit de Eden, de Steinbeck, a fost o carte care m-a marcat și pe care am citit-o devreme, în gimnaziu. Sau Zola – Zola am citit în clasa a VI-a, la 12 ani. Cred că atunci a început să lucreze în mine un anumit tip de imaginar. Chiar mă gândeam uneori, și când eram la Paris, și, mai târziu, în Anglia, că din toate lecturile mele din literatura franceză și engleză, pe care le-am avut la vârste mici, până la 17 ani, am rămas cu niște familiarități față de anumite locuri. Nu sunt déjà vu-uri, sunt lucruri despre care simt că sunt bazate pe niște acumulări livrești care s-au petrecut în timp și pe primele întâlniri cu un anumit tip de imaginar. Am niște reprezentări pentru anumite spații, care cu siguranță s-au format prin intermediul unor cărți.
Cât am fost acasă la părinții mei, până am început să mă pregătesc pentru Litere, citeam orice, nediscriminatoriu – era colecția „Romanul de dragoste”, sigur că citeam din ea, erau și cărți bune acolo, unele chiar dintre cele importante. Când am fost la Paris, cu bursă, mi-am dorit foarte tare, fără să-mi dau seama de ce, să citesc din nou Zola – Gervaise, Nana. În arondismentul 10, unde stăteam eu, un cartier popular, plin de viață și culoare, ceva mă făcea să mă gândesc la cărțile astea pe care le citisem când eram mică.
Mereu m-am întrebat dacă e bine să citești mai devreme cărți pentru care nu ești tocmai pregătit. Deși îmi imaginez că lecturile astea te formează, chiar dacă nu înțelegi totul.
Eu cred că e în regulă și că un copil are capacitatea de a respinge o chestie dacă nu e pentru el sau de a lua treptat dintr-o carte ceea ce e important pentru el în diverse momente. Dacă pune mâna pe o carte, începe să o citească și îl atrage, dacă se împrietenește cu ea, mie mi se pare că e în regulă. De fapt, când spui asta, mă gândesc la copiii noștri de la atelierele de citit și de scris pe care le fac cu Ana (Ana Maria Sandu – n.r.), pentru că noi nu lucrăm cu ei literatură pentru copii. Și e foarte interesant să-i vezi cum reacționează atunci când le citim Proust, de exemplu, sau Boris Vian sau Kafka, și nu în sensul acela de predare, ca la școală, ci selectând niște texte, implicit niște instrumente cu care putem investiga, descoperi propria persoană. Madlena e un astfel de instrument de explorare personală și stilistică, de exemplu.
Ce se regăsește pe lista voastră de lecturi pentru aceste ateliere?
Kafka, Metamorfoza – are un mare succes și lucrăm foarte bine pe el, Simona Popescu, Juventus, îl facem cu fiecare grupă de copii. Ana a descoperit o proză minunată de Boris Vian, Pensionarul, cu care am mers la risc, nu ne-am gândit că o să prindă așa de bine, și după ce am lucrat pe ea ne-am dat seama că e perfectă pentru copii. E o proză foarte scurtă despre trei liceeni care urmăresc un bătrân, e povestea unei hărțuiri, a unui bullying, și e foarte interesant cum evoluează. Noi atragem atenția copiilor asupra personajelor, asupra a ceea ce se spune și nu se spune despre ele, asupra felului în care ei empatizează sau nu cu personajele, ca să vadă cum li se modifică percepția de-a lungul textului, să-și dea seama după aceea de stil, de cum alege autorul să rezolve niște lucruri și cum îi face pe ei să-și schimbe atitudinea față de personaje. Le propunem copiilor să facă noi finaluri pentru proza lui Vian. Pentru fiecare text din lista noastră avem însă altă metodă de lucru.
Cum spuneam, am citit Proust cu copiii (scena culcării, dar și scena ceaiului și a madlenei) și am încercat să explorăm împreună madlenele personale. Am citit unele fragmente din Lydia Davis, Amos Oz, pasaje din Poveste despre dragoste și întuneric, și altele. Tot timpul suntem într-o extindere a listei de cărți, căutăm în continuare lucruri noi, care să-i surprindă, să vedem cum reacționează. (O întreb dacă copiii trebuie să citească toată cartea sau doar fragmentele de la curs – n.r.) Nu, doar fragmente. E alegerea lor dacă citesc toată cartea apoi. Am citit Salinger, bineînțeles, și mulți copii și-au cumpărat ulterior cartea. E vorba de romanul De veghe în lanul de secară. Alții și-au luat Exuvii. Dacă ei vor să citească toată cartea, foarte bine.
Lista de cărți e importantă, dar mai importantă e metoda de lucru. Mizăm în primul rând pe intimitatea cu textul, pe împrietenirea cu el, în așa fel încât ei să se simtă și curioși, și confortabil în a aborda un text pe care nu-l știu. La un moment dat, le-am citit chiar și unul dintre poemele lui Bolaño, la cel puțin două grupe. Un poem dur și înduioșător, pe care ei l-au înțeles foarte bine, despre război și despre un tată și un fiu. Pentru noi, proiectul e și o cercetare în sine și, desigur, un proces, e ceva viu ceea ce facem, căutăm alte texte, învățăm, aproape că e o metodologie complet alternativă. (E foarte fain că îi învățați să privească din alt unghi ceea ce citesc – n.r.) Uneori pentru ei nu există niciun unghi, e un blocaj în fața textului, li se pare străin și imposibil de pătruns, iar în momentul ăla i-ai pierdut, nu-i mai interesează lectura.
Un alt lucru care ar fi de spus. E ceva la care m-am gândit de multe ori în ultima vreme, chiar lucrând cu copiii: am citit atât de mult în copilăria mea și adevărul e că am citit mai multe cărți străine decât românești, dar nu am avut nicio idee despre traducere. Tot încerc să-mi amintesc când am realizat pentru prima dată că, uite, cartea asta, care e-n mâna mea acum, a fost scrisă în altă limbă și cineva a tradus-o. Copiii trebuie să înțeleagă lucrul ăsta, că ei citesc niște cărți traduse și că există cineva fără de care n-ar putea să ajungă la ei cartea respectivă. E ceva foarte important. (Îi spun că unele edituri românești nu menționează nici acum numele traducătorilor pe site-ul lor – n.r.) Iar alții trec pe copertă numele traducătorului.
Din ce mi-ai povestit până acum, am impresia că tu n-ai avut un îndrumător pe calea literaturii.
N-am avut cu adevărat un îndrumător. Tatăl meu a avut un plan de cultivare și formare a mea atunci când a început să creeze pas cu pas biblioteca. În primul rând, voia să mă facă să citesc. Din clipa în care am învățat alfabetul, m-a tot pus să citesc. Totul era o obligație, totul era o chinuială, aveam și lecturi obligatorii, și facultative, și opționale, din toate categoriile, vara era cu trei rânduri de liste. Mai mult decât atât, trebuia să fac rezumate pentru orice: de la Gârleanu, la Sântimbreanu, la Arghezi, la – asta a fost cea mai tare – o carte despre Lenin și copii. Aveam un caiet de rezumate, pe care l-am adus cu mine aici. Aveam în casă și cărți rusești, cum era Nosov, Vitea Maleev la școală și acasă, o carte care m-a influențat foarte tare când eram mică și făceam tot felul de tâmpenii. Până la Alice în Țara Minunilor, care mi s-a părut cea mai enervantă carte posibilă – nu era repovestită, era varianta integrală. Nu mi-a plăcut deloc în clasa a II-a sau a III-a – trebuia să scriu personaje pozitive, personaje negative, trebuia să explic cum e cu personajele în câteva rânduri, ceea ce era foarte greu pentru o asemenea carte.
Cred că tatăl meu a ținut-o așa până în clasa a IV-a, după care nu știu ce l-a făcut să obosească sau să abandoneze, poate i s-a părut că, gata, am citit destul. (Râde.) Deci m-a lăsat în plata mea și abia atunci am început să citesc cu adevărat. Nu mi-a spus nici „Citește asta”, nici „Nu citi asta”. Așa că treptat cititul, cărțile și biblioteca au devenit exclusiv teritoriul meu. Chiar am făcut totul după capul meu și am citit enorm, în primul rând tot ce era poveste în casa aia. Poveștile nemuritoare, în prima parte, deși le citeam și mai târziu – mi-aduc aminte că volumul meu preferat din serie era cel cu vrăjitorul Merlin, apoi O mie și una de nopți, iar în același timp am citit o carte a fraților Grimm, o carte superbă din 1965, cu ilustrații de Angi Petrescu-Tipărescu. Este cartea cu care am fugit de-acasă înapoi la bunici, unde am crescut. Pe lângă tot ce-mi plăcea în casa alor mei, am luat cu mine și această carte, la care țin foarte mult și acum. E superbă, e ca o biblie, ca un ceaslov.
Și, de asemenea, Crăiasa zăpezii. Am și acum niște arhetipuri din cartea asta, chiar am folosit câteva într-un poem în lanț despre Europa, pe care l-am scris pentru Festivalul Internațional de Poezie de la Berlin. Sunt lucruri care mi-au rămas foarte puternic de acolo, lebedele, multe detalii și personaje din drumul spre Crăiasa Zăpezii. Bătrâna, de exemplu, la care se oprește fetița, bătrâna care nu vrea să o mai lase să plece, care-i piaptănă întruna părul și îi dă să mănânce cireșe. Citeam pe atunci povești și romane, în cantități foarte mari. Poezie, în schimb, nu prea…
Apoi, spre finalul liceului, am intrat în zona criticii literare și am citit enorm de multă, după care am venit la facultate și m-am axat foarte mult pe teorie literară. Atunci m-am îndepărtat destul de tare de ficțiune. Cred că niciodată după aceea n-am mai citit la fel de multe povești de toate felurile, așa cum am citit până la 17 ani. La un moment dat, am avut un cult față de teoria literară, am și predat teorie timp de un an la limbi străine, în Universitate, după care m-am retras din facultate. Lucrurile s-au schimbat cu vremea. De ani buni, evident că cel mai mult citesc poezie.
Chiar mă întrebam dacă poezia e genul tău literar preferat.
E o întrebare grea, chiar nu știu ce-aș putea să-ți răspund. E prea târziu să spun că genul meu literar preferat e poezia, pentru că citesc poezie așa cum mănânc sau beau apă, în orice moment am un contact cu poezia, aproape toate proiectele mele sunt legate de poezie, nu există zi să nu citesc măcar un poem sau două. Și tot consider că nu citesc destul! Mereu am câteva cărți pe care le deschid, vreau să văd ce-a apărut în alte locuri, descopăr poeți noi tot timpul. E și o latură practică, pentru că fac colecția Vorpal de la Nemira. Dar sunt toate la un loc: și că vreau, și că am nevoie, și că nu pot fără și că trebuie. Pur și simplu asta e viața mea. A devenit un fel de a fi și nu fac literatură spunând asta, nu e ceva sofisticat, chiar așa e. Citesc poezie acum mai mult decât am citit vreodată, în toată viața mea.
A fost ceva deosebit care te-a atras spre poezie?
Nu. Întotdeauna îmi spun că am învățat poezie inclusiv de la prozatori. Și unul dintre prozatorii la care țin foarte mult și care a însemnat enorm pentru formarea mea, de la care consider că am învățat poezie, este Radu Petrescu. Mai citeam la un moment dat foarte mult jurnal, fiindcă mi-am făcut o teză de licență pe jurnal, și eram foarte preocupată de discursul jurnalului, de narațiune, de stil, de diferitele tipuri de jurnal. Dac-ar fi să spun ce-aș vrea să citesc de fapt – sigur că, în primul rând, aș vrea pur și simplu să citesc mai mult, pentru că nu apuc și e foarte frustrant, aș vrea să recuperez în zona de proză niște autori și niște texte –, mi-aș dori foarte mult să citesc din nou teorie. Pentru mine, teoria e o foarte mare plăcere, nu se compară cu nimic altceva. E foarte multă poezie în teorie, mi-e dor și am nevoie de text teoretic. Am aici, mereu la îndemână, cartea care m-a format la un moment dat foarte tare, Georges Poulet, Metamorfozele cercului, Școala de la Geneva, de care m-am simțit foarte apropiată.
O prozatoare de care mă simt foarte atrasă și apropiată e Marguerite Duras. Cărțile ei sunt tot timpul cu mine, ca și ale lui Beauvoir. Și Jelinek, dar mai mult Duras, e foarte importantă pentru mine. E o carte care nu există la noi și pe care-mi doresc foarte mult să o traduc, Écrire, o carte despre scris, de care sunt foarte legată. Când am cunoscut-o pe Athena Farrokhzad la Atelierul de traducere de poezie de la Stockholm, ea mi-a dat această carte, pe care am citit-o în avion, la întoarcere. De altfel, Athena a și tradus Duras în suedeză, o carte despre iubire. Și Lydia Davis îmi place foarte mult, e una dintre autoarele pe care le-am descoperit recent și-mi place enorm, consider că are o inteligență specială atât pentru proză, cât și pentru poezie. Are o proză și un soi de poem în proză foarte seci, aspre, și un umor nebun.
Cam asta a fost evoluția mea. Proust a fost de la început și a rămas foarte important. Aici, în biblioteca mea de acum, mereu pierd o carte anume, Madame Bovary. În biblioteca din casa părinților, toate cărțile păreau că sunt ale tatălui meu, pentru că el le aranja, el se ocupa de ele, și într-o zi am găsit acolo o carte despre care nu știam nimic și care se numea Madame Bovary, iar în cartea aceea am descoperit o dedicație de la mama mea pentru mine. Era o carte pe care o cumpărase de foarte mult timp, când eu eram mică, nu știu dacă aveam un an, și e singura carte pe care mama mea mi-a dat-o vreodată – de fapt, nu mi-a dat-o, am descoperit-o în bibliotecă și nici măcar nu am avut o discuție pe tema asta. A fost o mare surpriză și așa am și citit-o. Una dintre marile descoperiri literare care te schimbă definitiv.
La fel a fost și cu Albert Camus. Ciuma, mai întâi. Îmi aduc aminte că era vară și destul de cald, o vară nordică, suportabilă. Când am terminat Ciuma, am ieșit afară din casă, mi se părea că trăiesc în continuare în carte, nu mă mai puteam extrage de acolo, și dintr-odată am început să simt tot mai puternic mirosul ăla pervers de la fabrica de oase a orașului, care, uneori, în cele mai frumoase după-amiezi însorite, se insinua ca o glumă proastă și continuă. Nu mai poți fi același după ce ai citit Flaubert, Proust sau Camus.
Vorbeai mai devreme de jurnale – a fost doar o etapă sau îți place în continuare să citești jurnale? Îmi poți recomanda câteva titluri care ți-au plăcut?
Da, e jurnalul lui Amiel, un autor elvețian din secolul 19, care pe mine m-a marcat foarte mult și care a scris peste zece mii de pagini de jurnal. Apoi, tot ce-nseamnă jurnal de la Radu Petrescu, Virginia Woolf, Gide… Cred că am un jurnal al lui Marin Preda, a apărut acum câțiva ani, l-am citit și mi-a plăcut foarte mult. Livius Ciocârlie, evident, și el a fost foarte important pentru mine. Jurnalul lui Jules Renard mi s-a părut interesant, am citit și Samuel Pepys, jurnale de tot felul, pentru că asta studiam.
În continuare am o legătură cu jurnalele, dar nu aș sta să le citesc cum am stat odată, când făceam aproape numai asta. Îmi doresc foarte mult să citesc ficțiune, simt că aș vrea să recuperez o legătură a mea foarte personală și intimă cu tot ce-nseamnă poveste. Cum ziceam, am citit atât de mult în sensul ăsta și eram atât de obsedată de cum se face o poveste, încât – și mai am și acum asta, dar cred că s-a mai redus în ultimii ani – orice trăiam, orice vedeam, orice mi se întâmpla era automat tradus în text în capul meu. Adică aveam în minte un imperfect permanent, știi, imperfectul povestirii. Uneori e foarte complicat să trăiești așa, dar asta era obsesia principală și preocuparea: cum să pun în text și aia, și aia, și aia. Și mă abțineam, chiar dacă aveam un jurnal, pentru că mi-era frică de grafomanie, mi-era frică de repetiție, mi-era frică de prea mult text peste mine, dar impulsul ăsta l-am avut tot timpul. Și mi-era foarte greu să mă opun acestui impuls de a începe mereu un text în capul meu. Încă mi se mai întâmplă asta, dar acum, fiind foarte concentrată pe poezie, am alt tip de traducere a realității și nu mai am în minte imperfectul ăla care m-a obsedat atâția ani. Poezia m-a dus în alte zone – nu lipsite complet de poveste, căci toate cărțile mele au poveste, toate au structură, toate au narațiune, niciodată nu le las fără asta.
Nu simți nevoia să te exprimi și în altă formă, cu un alt limbaj?
Da, sigur că simt și impulsul de a scrie eseu, să spunem, dar, în ceea ce privește proza, încă mai aștept, nu știu dacă voi reuși cu adevărat să scriu ceva în direcția asta. Cred că pentru stilul de viață pe care îl am eu în momentul ăsta și pe care l-am avut în ultimii douăzeci de ani, poezia, fără a fi mai simplu de scris, să fie clar, a fost cumva mai practică. Au fost niște ani în care am scris proză, și am scris mult, fără să public vreodată și da, e foarte fain și e complet altfel, proza cere altceva de la tine, dar mi-a fost mai ușor cu poezia. Într-un fel, nici nu știu dacă mă interesează să fie proză sau să fie poezie, ce contează e să fie o voce a mea și să-mi ating scopul pe care îl am în acel moment legat de un anumit subiect. Poate să fie o voce compusă din mai multe chestii. Și da, încă scriu în jurnal – nu l-am dat nimănui să-l citească, dar stilul din jurnal e adesea foarte diferit de poeziile mele.
Revenind la ce-ai spus mai devreme, că vrei să ajungi neapărat la anumite cărți de ficțiune, ce titluri sunt pe lista ta?
Cred că în primul rând aș vrea să citesc Bolaño, am citit din el, dar prea puțin, apoi Şişkin, Vodolazkin și alți autori ruși, Attila Bartis, din care am citit deja, dar aș citi mai mult… Pun cărțile astea în biblioteca din dormitor, mă gândesc că o să stau acolo și-o să le citesc, dar s-au strâns foarte multe, nici nu le mai țin minte pe toate. De exemplu, n-am citit Elena Ferrante, dar întotdeauna am avut – chiar și cu Bolaño s-a întâmplat – un fel de respingere a ceea ce e foarte prizat într-un anumit moment. Cu timpul, mi-am dat seama că e și asta o tâmpenie, mai bine citești ce-i de citit și nu mai stai să faci calcule, cum, ce și când.
Așa că le pun acolo, după care uit de ele și-apar altele, apoi prioritizez ce am de citit pentru atelierele cu copiii, fiindcă trebuie să descopăr texte noi pentru ei. Sunt niște cărți amânate și asta e o frustrare foarte mare. Îmi imaginez tot timpul că îmi iau o valiză, îmi pun acolo vreo cincizeci de cărți, sau o sută, și mă duc undeva să citesc. E foarte complicat când trebuie să te decizi dacă citești o apariție mai veche sau alegi ceva nou, pentru că de fiecare dată e un compromis pe care-l faci. Mereu renunți la ceva.
Mai sunt și autori francezi pe care aș vrea să-i citesc – cred că Régis Jauffret a publicat ceva nou –, adică am de recuperat și cu ultimele cărți apărute în zona francofonă, care la noi e chiar foarte prost reprezentată, după părerea mea – mă refer la traduceri și la vizibilitatea cărților. Editura Trei și Pandora M făceau asta, dar nu mai publică nici ei atât de mult, față de cât apare pe piața franceză. Sunt curioasă să mai descopăr și printre autorii de-acolo, cum mă interesează să descopăr autori noi și în zone apropiate nouă, din Balcani, autori turci, croați, sârbi… În poezie fac asta și uneori e simplu, pentru că îi descopăr pe viu, mergând la festivaluri. Sunt autori turci și israelieni foarte interesanți, poeți din Croația, din Ungaria…
Aș mai vrea să iau un autor și să-l citesc în formula lui completă, să-mi dau timp, iar Duras e una dintre autoarele cu care mi-ar plăcea să fac lucrul ăsta. Ea a scris foarte mult, n-am reușit să citesc tot. Pentru mine, ea e un model.
Ai idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?
Am o carte la care țin foarte mult, dar nu-i chiar așa de veche cum poate ți-ai imagina, văd că e din anul nașterii mele: este o carte de poeme a lui René Char, pe care mi-a oferit-o un prieten drag și care are o dedicație de la René Char. E una dintre comorile mele, e foarte importantă pentru mine. Iar asta e o versiune scurtă a jurnalului lui Amiel, publicat la editura L’Âge d’Homme în zece volume (sunt cam 17.000 de pagini), iar aici e varianta scurtă, în două volume. Cărțile sunt din 1930.
Asta este acea carte de Frații Grimm. Are niște desene absolut superbe. Îmi dau seama cum se construiește imaginarul unui copil, pentru că eu, când văd desenul ăsta, îmi aduc aminte de niște lucruri foarte precise, ce anume îmi trezea acest tip de linii, cum construiam eu, copil fiind, imaginea poveștii. Ah, asta e o poveste care mi-a plăcut foarte tare și nu am uitat niciodată un anumit tipar al testului: Țărăncuța cea isteață, căreia i se spune să nu vină nici călare, nici pe jos, nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici pe drum și nici pe lângă drum. E foarte frumoasă cartea asta, pentru mine e ca un ceaslov. Cu ea am fugit de acasă, înapoi la bunici. În bagajul meu, erau dulceața de vișine, tacâmurile de argint și această carte. Astea mi s-au părut cele mai frumoase lucruri din tot ce aveau ai mei, cele mai prețioase și de care trebuia să mă bucur împreună cu bunicii.
Când am venit în București, cumpăram multe cărți din anticariate, unde intram de câteva ori într-o săptămână. Acum fac asta mult mai rar, deși mi-aș dori să mai merg. Dar m-am oprit din adunat cărți așa cum făceam altă dată. Înainte n-aș fi avut o problemă să adun cărți. Era logic, era firesc și eram sigură că le voi citi. Înainte îmi plăcea să umblu cu cărți vechi, nu făceam nicio discriminare, acum un anumit tip de carte veche nu mă mai atrage. Am ieșit din relația asta atât de intimă cu cartea, nu mai sunt acolo la fel ca înainte, chiar dacă am tot timpul cărți, chiar dacă dorm cu cărțile în jurul meu, și nu pot să înțeleg că poate să fie altfel.
Ai făcut și alte lucruri neobișnuite pentru a intra în posesia unei cărți?
Din librărie n-am furat niciodată. Nu știu. Cred că deja nevoia asta disperată de cărți a atins în anumite momente forme nefirești.
Îmi poți recomanda câteva cărți mai puțin cunoscute, care merită citite?
E cartea pe care-am pus-o pe Facebook zilele trecute și am aflat în felul ăsta de la Laura Albulescu, care a comentat la postarea mea, că e în curs de traducere la Art. Am cumpărat-o de curând de la Roma, e o carte de Primo Levi – autobiografică, de fapt – pe care a scris-o folosindu-se de tabelul periodic al lui Mendeleev. E o carte foarte frumoasă, pe care o recomand, și tare mă bucur că va fi publicată și la noi.
Mai e o carte, Plimbarea, de Robert Walser, cred că s-a tradus și la noi. (Există o ediție din 1972 – n.r.) Aș recomanda-o în mod special. Am primit-o cadou de la Gwenaëlle Aubry, o autoare pe care am tradus-o la Pandora M. Dacă tot pomenesc de ea, recomand, deși a apărut cu mult timp în urmă, romanul ei, Personne. Asta e ediția pe care am lucrat eu. Nimeni, așa am tradus titlul, dar autoarea se joacă aici și cu ideea de persona. Cartea asta e o bijuterie stilistică, una dintre cele mai frumoase cărți despre tată.
Uite, asta e o carte la care țin foarte mult și din care citesc în ultima vreme, e cea mai recentă pe care-am adus-o de acasă, de la Botoșani. E cumpărată de mine, o ediție din ‘83, foarte frumoasă, cu poemele lui Saint-John Perse. (Îmi exprim mirarea că la noi apăreau astfel de cărți înainte de anii ‘90 – n.r.) Ba da, apăreau cărți foarte frumoase și foarte bine făcute, inclusiv cărți de autori români. Uite ce carte splendidă! Și grafica arată bine, și formatul… Mie-mi place Saint-John Perse, e foarte frumoasă poezia lui. Și-ți mai arăt una. E un autor pe care-l iubesc în mod special, Léopold Sédar Senghor, un poet activist care a aprofundat conceptul de négritude creat de Aime Cesaire. E o ediție bilingvă din ’76, realizată de Radu Cârneci, o ediție la care țin enorm.
Mai am aici Killing Kanoko, de Hiromi Itō, o poetă japoneză care locuiește în California, supranumită „șamanița poeziei japoneze contemporane”. Am cunoscut-o în Norvegia, unde avem același editor. E extraordinară, există traduceri în engleză ale poemelor ei, o recomand amatorilor de poezie. Așa cum recomand o carte apărută în ‘97 și care la noi nu e cunoscută, pe care am împrumutat-o și n-o am acum: o carte de proză, revoluționară în felul ei pentru literatura americană, se numește I love Dick, e scrisă de Chris Kraus. Sper să fie și asta tradusă la noi. Bine că m-ai întrebat, că trebuie s-o recuperez, mai ales că nu e ușor de găsit. (Îi spun că nu pare foarte posesivă cu cărțile ei – n.r.) Da, împrumut, dar cred că s-a schimbat relația mea cu cărțile în ultima vreme, le las să mai și plece. Înainte mă agățam foarte mult de cărți, acum nu mai sunt chiar atât de disperată. Acum le las să mai și plece, cum spuneam, dar numai pe unele…
A, asta e o carte pe care o recomand, W sau amintirea copilăriei, de Georges Perec, apărută la Casa Cărții de Știință. Și Rock Springs, de Richard Ford, care a fost tradusă de Marius Chivu și a apărut la Black Button Books, și Richard Ford în general, e un autor pe care l-am descoperit prin Marius Chivu.
Din literatura română contemporană recomand asta, Așa să crească iarba pe noi, de Augustin Cupșa, parcă văd că o să treacă mai neobservată decât altele, care nu au o asemenea valoare stilistică. Și, evident, Sebastian Sifft, Câinele iubirii, tot din colecția Andreei Răsuceanu. Și Sifft, și Cupșa sunt doi stiliști autentici, născuți, nu făcuți. Stilul lui Cupșa te lovește din primele fraze. Felul în care pleacă el la drum, tot demersul lui din această carte despre impuritatea copiilor, despre o lume a copilăriei foarte crudă, de fapt. Pentru mine, Augustin Cupșa e un mare scriitor român și sper din tot sufletul ca el să continue să scrie. Noi avem autori buni care stăpânesc mijloacele, știu ce subiecte să-și aleagă, dar dincolo de asta avem foarte puțini stiliști, și unul dintre ei este Cupșa. Iar un altul e Sifft. Desigur, recomand Răzvan Petrescu, oricând, dar el e foarte cunoscut, sper să fie citit de toată lumea.
Nu știu dacă asta e cunoscută – Viața dincolo de graniță, de Dorit Rabinyan. E o carte despre Israel și Palestina, o carte care mi-a fost recomandată și la care țin mult. O poveste de dragoste între un palestinian și o israeliancă, cu toate implicațiile ei. Am un interes aparte pentru subiectul ăsta, pentru tot ce-nseamnă teritoriu, identitate, graniță, conflict și război în cadrul unei povești de iubire. Noi nu ne dăm seama cât de conflictual poate fi să trăiești acolo.
Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?
Acum sunt acolo sus. (Îmi indică biblioteca mare – n.r.) Tot timpul încerc să fiu un om ordonat și să am măcar un exemplar din fiecare, dar tot timpul le dau și rămân adesea fără nici o carte a mea în bibliotecă. Acum nu am, de exemplu, Gravitație. Am Gravitație în traducerea norvegiană, e o carte la care țin foarte mult în sine, îmi place mult cum e făcută. Ăsta e manuscrisul de la Floarea de menghină, o agendă în care am scris poemul inițial. Era o chestie aproape naivă, dacă vrei.
Știi Trado suedez? Ediția originală. Sunt trei cărți, la mijloc e eseul – graficianul acestei cărți a și luat un premiu în Suedia pentru Trado. (Îi povestesc despre niște cărți de colecție văzute în Cehia și faptul că la noi sunt puține cărți-obiect – n.r.) Bine, cărțile noastre au fost adesea urâte sau pur și simplu șterse, până de curând. De câțiva ani, lucrurile s-au schimbat. Parțial și datorită apariției ilustratorilor. E suficient, oricum, să apară o nouă preocupare pentru cum arată cărțile și mai mulți editori își vor da silința în sensul ăsta.
Contactul meu cu Suedia a fost foarte important pentru imaginea asta a cărții, parc-am înțeles alte lucruri despre ce înseamnă o carte, despre cum poate să arate o carte. Acolo, cărțile în sine sunt foarte frumoase, sunt ele pentru ele, ceea ce e extraordinar. E interesant să vezi cum funcționează cărțile în altă limbă, ce copertă au, ce tip de reprezentare, să înțelegi cum evoluează piața în alte locuri. Întotdeauna m-au atras lucrurile astea și sunt foarte relevante pentru mine.
Am aici un Novarina, când am fost la Paris odată am luat două cărți, una despre Hélène Cixous și una despre Valère Novarina, care este dramaturg. Și un poet, de fapt. (Îmi arată albumul cu texte și fotografii – n.r.) Chiar e o carte-obiect. Am ajuns să fiu pasionată de partea asta de grafică, de felul cum arată o carte.
Uite, să-ți dau ceva. Niște cartoline cu citate din Cioran ilustrate de Dan Perjovschi, rămase de la un proiect pe care l-am creat pentru Institutul Francez, „Cioran în stradă”. Mă bucur că Dan a acceptat să lucrăm împreună, a ieșit ceva cu adevărat frumos și consistent. Toate desenele lui pentru acest proiect au fost achiziționate de Musée de l’Histoire de l’Immigration din Paris.
Ai obiceiuri legate de lectură sau de scris?
Mai demult, acum nu prea mai fac chestia asta, aveam obiceiul să mănânc foarte multe fructe când citeam. Nu pot să citesc stând la masă, adică la birou, asta e exclus, și nici să scriu la masă nu prea pot, n-am mai stat demult la birou. Lucrez pe canapea, cu laptopul în brațe. Înainte puteam să lucrez în orice condiții, dar, pe măsură ce trece timpul, am nevoie de tot mai multă liniște. Scriam cel mai mult dimineața, acum văd că mi-am schimbat și obiceiul ăsta, pot să scriu și în timpul zilei, chiar și seara – bine, scriu oriunde, am ajuns la o asemenea disperare că nu am timp, încât am învățat cumva să decupez timp pentru scris oriunde-aș fi, dacă e posibil, evident. Pot să am chef de un autor, să merg la bibliotecă, să deschid cartea și să citesc un paragraf sau un capitol și gata, să fie suficient pentru acel moment. Cred că asta e cel mai dureros: că mi se face dor de un autor și cu siguranță nu am timp să stau să-l citesc de la un capăt la altul, dintr-o suflare. Am început să citesc în PDF, e și asta o variantă, dar mă bucur că nu pierd contactul cu cărțile propriu-zise. Mă bucur și că atunci când facem atelierele cu copii citim de cele mai multe ori de pe cărți, iar copiii scriu de mână.
Ai povești amuzante legate de bibliotecă sau de o carte anume?
În primii ani de școală, nu-mi plăcea foarte mult să mănânc. Îmi punea mama sandvișuri la școală și învățătorul era instruit să verifice coșul de gunoi, să vadă dacă am aruncat sandvișurile sau nu, iar eu aveam așa un sentiment teribil de control, încât mă întorceam cu ele acasă, nu le-aruncam pe drum, în vreun coș. Stăteam la bloc, la etajul doi, și dedesubt era o casă cu acoperiș roșu – așa că îmi făcusem un obicei din a arunca toate sandvișurile pe acoperișul acela. Mâncarea nu-mi spunea absolut nimic. La un moment dat, mama mea, stând și uitându-se pe geam, a observat șervețelele, erau prea multe și prea familiare, și le-a recunoscut. Când am fost descoperită și cu asta, am decis să schimb strategia și am început să pun sandvișurile după bibliotecă. Le-am pus acolo ceva timp, până când s-a simțit, nu s-a mai putut. (Râde.) Atunci părinții mei au descoperit într-un final secretul sau, cum zic eu, mortul din bibliotecă. Da, deci la asta am folosit eu biblioteca, ea a fost salvatoarea mea de multe ori, în multe feluri.
Târziu de tot, în anii ‘80, când eu eram deja mare, pe la 17-18 ani, se stingea frecvent lumina, de la șase seara la șase dimineața, și se făcea foarte frig în casă. În bibliotecă erau cam 3-5 grade, în dormitorul meu poate 10-12 grade. Ca să merg în bibliotecă – tot timpul aveam nevoie de vreo carte, critică, diverse – mă pregăteam ca de-o călătorie care se desfășura în câțiva metri pătrați: mă îmbrăcam și mai bine, era ca o expediție, pentru că stăteam o vreme să aleg cărțile. Și în toți acei ani, cât am avut o bibliotecă imensă, veneau momentele alea când mă apucam să fac curățenie, să rearanjez cărțile, și, când făceam asta, ajungeam să citesc cu treizeci de cărți împrăștiate în jur, să uit de mine și de curățenie în abundența asta. Tot atunci descopeream almanahuri vechi, cărți ciudate pe care nu le înțelegeam. De fapt, cred că cea mai veche amintire legată de cărți e una de când eram și mai mică, iar bunica mea specula, ca să mă cumințească, teama mea de un cotor al unei cărți din bibliotecă. Pe acel cotor de carte era steagul dacic.
Cărțile mi-au fost foarte familiare, a fost o intimitate fără prea multe introduceri. A fost o vreme când citeam tot timpul. Visez încă la o continuitate, să existe o perioadă în care să pot face numai asta luni întregi, fără să fie nevoie să fac alte lucruri. Altfel trebuie să mă opresc tot timpul. Proiectele mele, tot mai multe în ultima vreme, internetul, Facebook-ul și restul îmi mănâncă timp, la fel și toată partea asta a mea foarte socială, faptul că-mi place să fiu împreună cu alți oameni, să împărtășesc cu ei. Există un preț și în sensul ăsta și e pentru noi toți la fel, ăsta-i adevărul.
Grozav interviu, draga Ema! O admir pe Svetlana Carstean si e minunata pasiunea ei pentru carti si poezie in special.