De curând, la Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezii „Hotel Camberi”, de Angela Baciu, cu fotografii și coperte realizate de Simona Andrei. „În cartea de faţă, viaţa celor vii şi viaţa celor duşi, timpurile şi poveştile oamenilor, trecutul şi prezentul se amestecă aşa cum se amestecă – nu e doar o metaforă! – apa dulce cu apa sărată la Sulina («marea era una cu Dunărea»). Ne amintim, citind, de personajele din Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters sau de exotismul (nu doar al spaţiului, dar şi al vocabularului) lui Saint-John Perse, poetul mării. O «reconstituire» nostalgică prin care pluteşte o boare de frangipani sau plumeria – florile unui arbust care se mai numeşte şi «arborele vieţii»”, a scris Simona Popescu pe coperta cărții.

În „Hotel Camberi” se construiește un dialog între lumea de aici și lumea de dincolo, între spații locuite și camere odinioară pline. Ce te-a atras înspre acest loc, azi populat de stafii?

Mi-a fost de ajuns o săptămână în spațiul acela, să mă îndrăgostesc definitiv de Sulina, Deltă și toate satele din jur. Când am plecat la drum, nu știam ce mă așteaptă. Călătoria în sine a fost o poveste. Trecerea cu bacul peste Dunăre, drumul prin praf și țărână până la Tulcea, trecând prin sate de lipoveni și pescari, Cetatea Medievală de la Enisala, dar vizitând și Cetatea Garvăn, Troesmis – Turcoaia, Geamia Turcească, Mormântul lui Ali Gaza – Pasa, turbeaua lui Sari Saltuk Dede și Cișmeaua Kalaigi din Babadag, toate acestea mi-au deschis o lume ce parcă o cunoaștem. Ceva mă trăgea în locurile alea, cine știe, poate cândva am mai fost pe acolo. Am ales drumul cel mai lung. Cred că vreo cinci ore am călătorit pe Dunăre cu un vas plin de călători de toate națiile, fascinați de ce vedeau, vorbind și gesticulând, fotografiind totul, inclusiv cafeaua și sucul din dotare. Era o zi însorită, bună de călătorit. Când ne depășeau vase mai mari, valuri uriașe și nebune ne zdruncinau din încheieturi, făcând călătoria și mai fascinantă și plină de aventură. Chiar și moțăiala în briza apei a avut rolul ei, visând, culmea, un ceva cu care mă voi întâlni mai târziu. O să vă povestesc. Atunci, nu am dat importanță. Și în fața mea se deschidea o lume în care timpul parcă s-a oprit în loc. Sau așa mi s-a părut mie. Am ales o pensiune chiar pe faleză, să fiu aproape de apă, de oameni, de pescari, păsări și ce-oi mai găsi. Nu am simțit când treceau zilele, dar nu fugeam, nu exista sentimentul de timp pierdut, totul era calm, tihnit. Oamenii te salută pe stradă (asta mi-a adus aminte de bunicii mei de la țară, Radu, Sofia și Trandafira), sunt asa drăguți și zâmbesc tot timpul. Oamenii, nu bunicii! Și legi repede prietenii: cu chelnerii de la Jean Bart (care fac, parcă, cea mai bună cafea din lume), cu vânzatoarea de la magazin (mi-a căutat un souvenir cu Sulina vreo jumătate de oră, doar să îmi ofere ce e mai bun si frumos, m-a poreclit „Arăboaica”), cu preotul, de pescarii care veneau cu pește proaspăt nu mai spun, de barcagii, cerșetori cu povești uluitoare (trebuie doar să ai răbdare să îi asculți), iar marinarii par cei mai fascinanți oameni. Ei îți aduc tot ce e nou, farmecul Balcanilor, și nu numai, la picioarele tale, îți vorbesc de femei frumoase și exotice, de peșți cântători sau despre balene cu coadă invizibilă. Firește, și sirene cu voci misterioase, ce parcă le auzi cântându-și iubirea și astăzi, dacă ai timp să le asculți, undeva pe înserat. Iată, o lume plină de viață, vie, colorată, dar care duce mereu cu gândul spre alte lumi și, mai ales, spre alte tărâmuri. În mintea mea, apăruse deja jurnalul de călătorie, cum să nu scrii despre toate aceste locuri fascinante, mai ales când poveșțile îți sunt oferite fără ca tu să faci ceva? Dar, la scurt timp, s-a petrecut ceva uluitor. Vă povestisem că pe vapor am avut un vis: se făcea că multe cruci de lemn erau așezate în cerc, eu ghemuită în mijlocul lor mă jucăm cu un băț în pământ și scriam ceva acolo. Sau salvam niște viermi. Vedeam și un chip bărbătesc în depărtare care îmi făcea semn cu mâna să mă grăbesc. Nu știu ce mă ținea acolo. Și, într-o plimbare de duminică, am ajuns la cimitirul cosmopolit. Atunci s-a produs nebunia în mintea mea. Greci, evrei, englezi, francezi, români, croați, nemți, italieni, marinari, pirați, vreo 21 de naționalități ce „trăiesc” acum împreună. Găsești acolo și importanți funcţionari ai Comisiei Europene a Dunării, Magnusen – danezul inginer-şef al lucrărilor din Sulina, inginerul Carl Kühl, un cuplu tânăr îndrăgostit – o prinţesă şi-un prinţ grec de demult, povestea tristă a prințesei Moruzi, povești de iubire ca în „Romeo și Julieta” și câte și mai câte. Priveam fascinată acel loc, nu știam unde să mă duc mai întâi și la ce cruci să mă opresc, să citesc ce scrie acolo și să îmi imaginez acele timpuri. Și ce timpuri…

Unele poeme reconstruiesc portrete ale unor locuitori de odinioară din zona Sulinei. Sunt personaje ficționale sau te-ai documentat, ai ales anumite persoane reale despre care ai scris?

Cum îți spuneam, eram fascinată. Mâna mi-a alunecat în geantă, am scos carnețelul și o voce mi-a „dictat” ce am de făcut. Un soi de „documentare”, cum spui tu, la fața locului. Mi-am notat tot ce vedeam: locuri, nume, cruci, povești, farul din Sulina, imagini ce o să îmi rămână mereu în suflet. Nu știu când s-a umplut carnetul ăla. Și tot scriam. M-am întâlnit cu grecul Ghiorghios Kontoguris, William Webster și iubita lui Margaret Ann Pincle, Caterina Delorme și mulți alții. Când m-am întâlnit cu doamna Chiriachița, născută Katanulis, mi-am și imaginat o femeie între două vârste, bronzată, într-o rochie superbă, coborând scările Hotelui „Camberi” (mi-am spus că locuia „în camera 13”) – hotelul ăla elegant, locul unde toată protipendada vremii se aduna. Am aflat că a fost construit de un negustor grec pe nume Camberi Parparia, fiind din cărămidă, singura clădire cu două etaje din oraș, la parter fiind un restaurant aristocrat unde puteai vedea femei elegante și frumoase, alături de ofițeri din garnizoană, sau veniți de pe navele de război aflate în cele mai secrete misiuni. Cum să  nu scrii despre aceste locuri? Poeziile, una după alta, curgeau precum apa Dunării, când lin și potolit, când învolburat și furios. Poveștile de dragoste mă făceau să trăiesc și ele emoțiile, iar secretele…eheee…

Poveștile de la malul apei ascund și secrete teribile, nu-i așa?

O, da. Și câte secrete. Cimitirul maritim din Sulina nu este un loc sinistru, înspăimântător și nici trist. Te întâlneșți cu o lume pe care ți-ai fi dorit s-o fi cunoscut sau trăit. Este cu adevărat un „cimitir viu”, așa cum spun localnicii. Și fiecare vine cu o poveste. De la bătrâna Maria (stropea florile și tămâia mormintele) am aflat despre bogățiile piratului Kontoguris, dar „care a murit sărac, săracu`!”, cică și-ar fi îngropat prețioasa comoară undeva pe malul mării și sunt și astăzi oameni care o tot caută. Tot legenda spune că dacă te duci în zorii zilei și uzi piatra funerară a piratului (o găseșți ușor, e un craniu cu două oase încrucișate!), ai să poți citi clar numele scris acolo, dar…cine se încumetă?! Am aflat povești despre familii bogate cu secrete bine ascunse, despre crime și violuri, despre… toate acestea le veți găsi în cartea mea „Hotel Camberi”, publicată cu ceva timp în urmă la Editura Tracus Arte (mulțumesc mult echipei editoriale pentru încredere și susținere, Simonei Andrei pentru coperta cărtii și fotografii, și lui Tiberiu, căruia i-am dedicat cartea).

La începutul secolului XX, în Sulina trăiau 2.056 de greci, 850 de români şi restul până la 4.500-5.000 erau italieni, englezi, turci, ruşi şi africani. Te-a atras și melanjul acesta etnic atunci când construiai vocile personajelor?

Firește. Acest lucru te izbește de cum pășeșți pe acele meleaguri. Pentru că, pe de o parte, poveștile, reale sau nu, vorbesc despre oameni veniți din toate colțurile lumii, dar, pe de altă parte, și turiștii ce vizitează astăzi aceste fascinante și aproape nedescoperite locuri sunt veniți de peste tot. În fiecare zi, vapoarele descarcă marfă, pește – totul se ia de la Tulcea – și vezi turișți curioși: români, evrei, iatalieni, spanioli, chinezi, japonezi, arabi, oameni care descoperă un loc ce nu trebuie uitat. Stii, aproape că nimic nu se schimbă…

Ce era specific protipendadei de odinioară se mai regăsește în anumite gesturi ale locuitorilor de astăzi?

Da, uneori. Oamenii au încă obiceiul de a sta la poartă și a saluta oamenii, de a intra în vorbă cu tine despre vreme, alte timpuri, politică, cum era mâncarea odată și „ce vremuri mai erau”, doamnele încă mai ies la plimbare cu pălării și domnii cu baston. Dar sunt rare aceste momente. Poate, în zilele de sărbătoare, când faleza devine iar plină de localnici și turișți, sau dimineața la biserică. Locul cel mai populat? Firește, cârciuma. Oricând vei ajunge în acele locuri, vei găsi marinari bătrâni, fumând veșnica pipă (ce parcă nu se termină niciodată!), purtând o șapcă veche cu o ancoră aurie, stând în fața unui pahar de rom și povestind. Te așteaptă și pe tine să îți spună povestea vieții…

Mai sunt oamenii fascinați de povești?

Atât de fascinați. Au nevoie de povești. Și, astfel, ele merg mai departe, din gură în gură, spre alte locuri, spre alți oameni. Poate o să râzi, dar mă gândeam ca la vară să ajung iar la Sulina, să urc în far, să mai privesc încă o dată locul ăla care m-a fascinat atât de mult și mi-a dăruit această carte, apoi să pun cartea cu niste gânduri într-o sticlă și să îi dau drumul pe Dunăre, în mare și… să meargă hăt departe, departe… poate, cine știe, peste vreo 100 și ceva de ani, o va găsi vreun pirat, sau un tânăr îndrăgostit…


Angela Baciu s‑a născut pe 14 martie. Este poetă, prozatoare, publicistă, trainer, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. Membru în PEN Club România. A publicat în jur de 18 cărţi, printre care: „Maci în noiembrie” (1997), „Trei zile din acel septembrie” (2003), „Tinereţe cu o singură ieşire” (2004), „De mîine pînă mai ieri alaltăieri” (2007), „Mărturii dintre milenii” ( 2012), „Despre cum nu am ratat o literatură grozavă” (2015), „4 zile cu nora” (2015), „mai drăguț decît dostoievski”, de Nora Iuga și Angela Baciu (2017), „Charli. Rue Sainte–Catherine 34” (2017, poezii), „Hotel Camberi” (2017).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *