Istanbul Istanbul este prima carte de-ale lui Burhan Sönmez tradusă în limba română, apărută cu câteva zile înainte de Bookfest 2016. Sönmez a fost în România la Festivalul Internațional de Literatură de la București din decembrie 2015, la câteva luni după ce-i fusese publicată Istanbul Istanbul în Turcia, roman care este acum tradus în peste 10 limbi. Am vorbit cu el, printre altele, despre cum a început să scrie, despre Istanbul, forța poveștilor, politică. Vă recomand din rărunchi romanul său. Și sper să vă convingeți că merită toată atenția voastră după ce citiți interviu acesta.

Primul tău roman, Kuzey (North), a fost publicat în 2009; i-au urmat Masumlar (2011, Sins and Innocents) și Istanbul Istanbul (2015). Ai debutat târziu, după ce, o vreme, ai profesat ca avocat. De ce ai început să scrii?

N-a fost ceva premeditat. Din pricina unor probleme medicale și politice serioase, am plecat în Anglia. Înainte de asta, nu am scris niciodată, nu am avut vreo intenție să fac asta. Obișnuiam să scriu poezie, e adevărat, dar nu-mi trecea prin cap că aș putea scrie proză.

În Anglia, după câteva luni, am realizat că ceea ce începusem să scriu era rama unui roman. Așa că mi-am spus că pot continua.

Istanbul are mai multe chipuri în volum, în poveștile personajelor. Este acesta motivul pentru care titlul cărții este numele orașului dublat?

Istanbul nu este un singur oraș, ci este compus din multe orașe, epoci și continente diferite. Oamenilor le place să vorbească despre civilizațiile trecute, cum ar fi otomanii, bizantinii, romanii, dar în cartea mea nu am mers atât de departe. Am vrut să îmi concentrez atenția pe problemele de astăzi. Chiar și în zilele noastre, fără să ne întoarcem în trecut, putem vedea că sunt mai multe orașe în Istanbul. Unul este sub pământ, atât fizic, cât și metaforic. Iar eu aveam nevoie să scriu din diferite unghiuri. Dacă aș fi scris numele Istanbulului o dată, nu ar fi fost suficient pentru această carte. Acum, că m-ai întrebat și am vorbit despre asta, cred că numele orașului ar fi trebuit scris de mai multe ori.

Frizerul Kamo își povestește viața colegilor săi de celulă, chiar la începutul cărții. La un moment dat, spune că la orfelinatul la care a locuit după moartea mamei sale, „toată lumea își povestea lunga viață”. Kamo se află într-o celulă, așteptând să-i vină rândul la tortură, alături de student și doctor. Ei își petrec timpul povestind. Avem nevoie de povești pentru a supraviețui?

Nu am un răspuns categoric. Dar cred că acesta este unul dintre motivele pentru care scriem, citim și iubim să ascultăm povești. Și cred că asta ni se trage din copilărie. Când suntem mici, mamele sau tații noștri ne spun povești. Nu doar pentru a ne adormi, ci și pentru a ne lărgi orizonturile, pentru a ne ajuta să visăm altfel viața. De aceea, cred că cel mai bun mod de a supraviețui este de a spune povești – folosind cuvintele pentru a povesti, oamenii interacționează cel mai bine.

„… fiecare om are un limbaj al lui, (…) pe unii îi poți înțelege cu flori, pe alții cu cărți”, spune profesorul de literatură al lui Kamo. Cum putem înțelege limbajul tău?

Cred că singurul mod în care se poate înțelege limbajul meu este prin intermediul cărților mele. Oamenii nu mă cunosc și nici nu e necesar să mă cunoască. Dar mă pot înțelege citindu-mi cărțile. Acolo sunt sentimentele mele, acolo este limbajul meu. Sigur, i-ar putea ajuta să mă cunoască personal sau prin biografia mea, dar îi și poate duce pe o pistă greșită. Important e să citească ce am scris. Cititorul este judecătorul absolut al rândurilor mele.

De ce ai ales aceste personaje – un frizer, un student, un doctor și un țăran – pentru a descrie Istanbul prin poveștile lor?

Am vrut să dau viață unei singure persoane în carte, iar aceea se numește Istanbul. Mi-am dorit să evidențiez diferite organe ale orașului cu ajutorul unor oameni la fel de diferiți. Simțim Istanbulul în diverse feluri. De pildă, unui personaj îi place muzica veche turcă tradițională, altul vorbește despre cum să schimbe orașul în bine, unul afirmă că nu-i pasă de oraș, ci doar își vrea soția înapoi – poate că soția sa este orașul pe care l-a pierdut acum mult, mult timp, nu știm –, altul – poate cel mai influent, țăranul – nu văzuse Istanbulul până atunci, dar este singurul care știe totul despre oraș. Istanbul este orașul despre care citim și învățăm înainte de a ajunge să-l vedem. Personal, am văzut orașul când aveam 17 ani pentru că am mers acolo pentru a studia la universitate. Dar, înainte de asta, știam deja orașul prin intermediul basmelor și poveștilor. Când se întâmplă asta, îți imaginezi, mult timp, orașul. Așa că acel om, unchiul Küheylan, vine la Istanbul știind orașul doar prin intermediul imaginației sale. În pragul morții, suferind, supraviețuiește doar cu ajutorul imaginației. Poate că toate personajele pot recrea orașul de deasupra lor sub pământ.

Viața ta a fost influențată de politică, iar literatura ta ridică semne de întrebare asupra politicii, chiar dacă romanul nu este politic. Este literatura un loc pentru a discuta aspecte politice?

Am vrut să scriu o carte care pare politică, dar este total împotriva politicii. Cei care suferă în subteran din cauza politicii vorbesc despre alte lucruri – cum ar fi poezie, cântece, dragoste, toate lucrurile care fac parte din viață; refuză să vorbească despre politică. Atunci când vorbești despre politică, umbrești toate celelalte părți ale vieții. Așa că m-am prefăcut că scriu o carte politică. Oamenii cred că, în cazul în care citesc despre o tortură la începutul cărții, atunci aceea este o carte politică. Dar eu am arătat că, atunci când suferi din pricina politicii, poți face abstracție de ea, există viață dincolo de politică, poți supraviețui în afara acelei lumi.

Este orașul din subteran similar celui de deasupra?

Totul depinde de cititor. Tu crezi că ai scris ceva, dar cititorul ar putea citi altceva.
În povestea mea, sunt oameni în subteran, în celulă. Iar cei care sunt deasupra au iluzia că sunt liberi doar pentru că nu sunt într-o celulă, torturați. Dar nu este adevărat, ei sunt și mai torturați, lucrează zece sau douăsprezece ore pe zi, sunt în mod constant îngrijorați cu privire la viitorul lor și al copiilor lor, nu-și pot plăti chiria, nu sunt solidari cu alți oameni, sau, poate, au tot ce vor, dar nu au parte de dragoste sau de compasiune și tot așa. Cu toții avem atât de multe lucruri care ne lipsesc în această viață… Cu toate acestea, pretindem că avem tot.


Citește numărul 3 complet aici

Bookshake este un cotidian editat de Bookaholic.ro și Florin Iaru, la inițiativa Centrului Ceh. Ziarul se găsește la Bookfest 2016 (1-5 iunie), la standul Bookshake (pavilionul 4), unde este distribuit gratuit participanților. Articolele vor putea fi citite și online pe bookaholic.ro.

Ilustrație: Ana Preduș

Eli Bădică

și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, UB, Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de masterat la SNSPA, Antropologie. În prezent, este redactor colaborator la „Suplimentul de cultură”, „DLITE”, „Revista Arte și Meserii” etc. Printre altele, managerul proiectului „Carte peste carte” al Asociației Paspartu. Editor, coordonează colecția „n'autor”, de literatură română contemporană de la Editura Nemira.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *