Sorj Chalandon, câştigătorul Premiului Liste Goncourt – Le Choix Roumain (și al Premiului Goncourt des lycéens) pentru romanul Al patrulea zid, a fost invitatul Institutului Francez şi al Editurii Humanitas Fiction la Bookfest 2014. Romanul a apărut în colecţia „Raftul Denisei“ la Humanitas Fiction, în traducerea lui Doru Mareș. Sorj Chalandon s-a născut la 16 mai 1952 în Tunis, iar din 1973 până în 2007 a fost reporter, apoi redactor-şef adjunct la Libération, corespondent de război din zone precum Liban, Iran, Irak sau Afganistan, experiență care se regăsește și în scierile sale literare.
În Al patrulea zid, Sam, un evreu grec, regizor, refugiat în Franța, are un vis utopic, de a pune în scenă Antigona lui Jean Anouilh în timpul războiului din Liban, gest care ar trebui să pună războiul între paranteze măcar o perioadă scurtă. Eșuează, dar prietenul său, studentul Sam, vrea să-i îndeplinească această ultimă dorință, indiferent care ar fi consecințele.
Am stat de vorbă cu Sorj Chalandon despre experiența sa în calitate de corespondent de război, despre posibilitatea artei de a schimba ceva concret, dar și despre noțiunile de război și pace în prezent.
Ați fost jurnalist de război, cum v-a influențat această activitate scrisul?
Am fost mulți ani jurnalist de război, dar nu am scris despre război. Când scriu o carte, scriu, de fapt, despre mine. Nu am transpus în literatura mea experiența mea, tot ce am trăit în acei ani, în Afganistan, Iran, Irak, Liban sau Somalia, Al patrulea zid nu este o carte a unui jurnalist care a fost corespondent de război, ci a unui om dezorientat în fața războiului, a unui om care simte că se pierde în fața războiului. M-am întors în acea perioadă, a războiului din Liban, cu toată nebunia de atunci, și am vorbit despre mine.
În roman, există o puternică legătură între teatru și război. Ce rol are teatrul în acest context? Poate să ofere o salvare?
Nu, chiar deloc. Doar am căutat o modalitate pentru Georges de a se duce la război. El nu este nici jurnalist, nici soldat, așadar ce să caute acolo? Voiam să-l aduc pe Georges în acel cadru, al războiului, și să facă cu totul altceva decât ceva legat de război. Georges se gândește că ar putea crea o paranteză… poetică. Nu există un mesaj în spatele teatrului, doar am vrut să găsesc o modalitate diferită prin care să mă întorc în lumea războiului. Teatrul este o modalitate încântătoare, dar utopică de a intra în război, pentru că e clar că Georges nu o să poată niciodată să pună în scenă piesa. Nu știu dacă prin teatru se poate schimba ceva, știu doar că a fost util pentru mine, în plan literar, făcând personajele de ambele tabere să lucreze împreună la un proiect comun. Nu e o carte politică, nu e o carte cu „cheie”, este pur și simplu o carte despre neputința umană în fața tragediei războiului. Fiecare carte a mea s-a născut dintr-o traumă, care m-a împins să scriu. Așadar, dacă e să vorbim despre un mesaj, acesta e de a împărtăși lumii o traumă. Îmi face bine să vorbesc despre lucrurile pe care le-am văzut în război, dar sunt anumite aspecte care nu se vor vindeca niciodată. De exemplu, când îi citeam fiicei mele înainte de culcare, nu puteam să nu mă gândesc la toți copiii morți, tăiați în două, pe care-i văzusem la Chatila, așa că războiul m-a făcut să nu uit, chiar și atunci când sunt aici, râd și mă joc cu fiica mea, că într-o altă parte a lumii, se întâmplă lucruri groaznice, inclusiv copiilor, că umanitatea nu a scăpat încă de barbarisme.
Există o scenă în carte, în care Georges, întors din Liban, se răstește la fiica lui pentru că aceasta scapă o cupă de înghețată. Vi s-a întâmplat să fiți atât de intransigent?
Da, am trăit această scenă, care m-a îngrozit apoi, pentru că mi-am dat seama cât este de dezumanizantă. Consecința a fost că eu am ales să nu mă mai întorc în zona de război, pe când, în carte, personajul simte că nu mai poate trăi aici, așa că se întoarce pe front.
De ce alege Georges să se întoarcă la război deși proiectul Antigona eșuase?
Pentru că nu își mai găsește locul în mijlocul păcii, iar Antigona este un pretext pentru a rămâne în Liban, în țara în care atunci fiecare minut conta, unde existența era atroce, dar simțea că trăia cu adevărat. A monta Antigona acolo este nebunia supremă, așa că eu nu puteam scrie un roman în care chiar să se întâmple asta, iar la final, toată lumea să aplaude, ar fi fost ca în filmele americane. În Franța mi s-a spus că e păcat că nu l-am lăsat să ducă la final proiectul, dar când am fost intervievat de un jurnalist libanez, mi-a zis că ar fi fost aberant și că e bine că nu a montat.
Eu m-am întors, Georges a rămas, așadar eu sunt Georges, adică acea parte din mine care ar fi vrut să rămână acolo. Georges a văzut toate ororile în război, dar a și trăit viața la o intensitate nebănuită. În final, Georges este cel care se îndrăgostește de război. Războiul devine adevărata sa patrie, și nu pacea. Țara sa a devenit locul în care bărbații și femeile trăiesc și mor violent. Eu sunt aici azi pentru că l-am trimis pe Georges să moară în locul meu, nu exista loc pentru amândoi. L-am trimis pe Georges să moară, și prin asta am omorât monstrul din mine.
Așadar, pentru Georges, țara lui este războiul. Care este țara dumneavoastră?
Am revenit acolo unde e pace, așa că pot spune că pacea este țara mea. Oamenii cred că războiul e un moment între două perioade de pace, dar eu cred că pacea este un moment între două perioade de război.
Sam spune că antinaționalismul este luxul celor care au o națiune.
Bineînțeles. Antinaționalismul chiar asta e: luxul celor care au o națiune, frontiere, o cultură. Înainte să poți scuipa pe un drapel, trebuie să-l ai. Ceea ce cred se regăsește în vorbele personajelor mele, eu sunt în personajele mele.
De ce Antigona lui Jean Anouilh și nu Antigona lui Sofocle?
Pentru că azi nu mai putem vorbi despre zei. În textul lui Sofocle, totul era dirijat de zei. Am vrut să îndepărtez acest element și să las în prim-plan puterea și simbolistica regelui de la Anouilh, pentru că regele este ceva uman. În plus, limbajul lui Anouilh este modern, este o franceză melodioasă și simplă. Voiam o Antigonă modernă, care să poată rezona cu toți, care ar putea fi jucată peste tot. Îmi place mai mult Creon al lui Anouilh pentru că e mai uman, cel al lui Sofocle e mai dur, mai strict. Este un text care vorbește despre rezistență, despre autoritate, un text pe care toată lumea l-ar putea citi altfel. Nu a existat nici un alt motiv pentru care am ales textul lui Anouilh, nu am vrut să fac alte analogii, nici nu am inserat mesaje ascunse.
Felul în care conduceți firul poveștii pare a sugera că nu mai există nici o speranță.
Un student mi-a spus odată că în această carte nu există nici o urmă de speranță, dar alt student a zis că, de fapt, speranță constă în chiar faptul că această carte a fost scrisă. Speranța există în faptul că cineva s-a întors de acolo și a povestit. Peste tot mi s-a spus că e o carte despre speranță, nu despre război, pentru că este scrisă de un om care s-a reîntors într-un spațiu al păcii și a povestit despre ce a văzut dincolo. Mie nu mi-e teamă atât de război, cât de pacea falsă, în care există încă otravă și este mult mai periculoasă decât credem.
În teatru, al patrulea zid este cel care separă publicul de personaje. Ce alte semnificații mai putem citi în această noțiune?
Poate fi zidul care separă pacea de război, viața de moarte. De fiecare dată când Georges face un pas înainte, îi pun un zid în spate pentru a nu se putea întoarce. Toate aceste ziduri pe care le pun în spate sunt pentru a arăta că piesa nu se poate juca, căci momentul istoric ales nu e lipsit de importanță, 1982, când este atacat Libanul. Pe de altă parte, sparg zidul dintre mine, cel care am cunoscut războiul, și cititor, pe care îl iau cu mine, să vadă războiul.
