O carte confesivă, nervoasă, caldă, agresivă, după cum se schimbă tempoul. Vorbesc despre Aleargă, cea mai recentă carte a Anei Maria Sandu, (Editura Polirom), un volum subţire, care taie convenţiile genurilor. În Aleargă, Ana Maria Sandu  propune un fel de (auto)investigaţie de stare: cum e viaţa ta, la 30 şi, în ţara asta, cu nişte valori pe care nu mai eşti atît de sigur, cu nişte angoase, cu amintiri şi nostalgii tot mai palide şi cu planuri în care parcă n-ai mai crede. Printr-o potrivire sincron, în acelaşi timp a apărut şi reeditarea volumului ei de debut, Din amintirile unui chelbasan, la Editura ART, o ediţie mult mai interesantă grafic decît prima. Ce e cu cărţile astea şi ce s-a tăiat la masa de montaj, citiţi în interviul de mai jos.

 

Tu chiar alergi? Te rog să povesteţi cum ai început şi mai ales cum ai ajuns să  legi  experienţa  asta de scris.

Am perioade în care alerg zilnic și săptămîni, chiar luni, în care n-o fac. La fel mi se întîmplă, de altfel, și cu scrisul. Așa că legătura a venit cumva de la sine. Am început să scriu acest fals jurnal de jogging prin 2007. Ieșeam zi de zi în parc, în Ioanid, îmi făceam turele, mă bucuram de fiecare mică victorie, mă întorceam și îmi continuam textul. Asta îmi propusesem și un timp m-am ținut conștiincioasă de program și am funcționat bine. Apoi m-am apucat de Omoară-mă! și am pierdut cumva acest ritm. Cartea nouă mi-a distras atenția. Poate am avut nevoie de o pauză cu Aleargă și pentru că îmi doream și să fiu sigură că textul se duce în direcția bună. Așa că atunci cînd am simțit că am ajuns cu el într-un impas m-am oprit. Dar timp de aproape 6 ani am știut că textul acesta e acolo și mă așteaptă, că oriunde aș merge o să-l iau cu mine. L-am deschis și am scris doar cînd m-am simțit în stare.

Mi-a trecut la un moment dat prin cap și că aș putea să țin Aleargă doar pentru mine și să alerg așa, cu el de mînă, pînă la sfîrșitul vieții. După aceea mi s-a făcut frică și mi-am dat seama că orice altceva începeam să scriu, mă trăgea de mînecă. În varianta publicată am păstrat un pic mai mult de o treime din cît am scris, de fapt, dar cînd am ajuns la forma asta am știut că, gata, îi voi pune punct și îl voi trimite în lume. Pînă la forma actuală am tăiat, am rescris și am reordonat îndelung secvențele.

ana maria sandu

Aleargă şi Din amintirile unui Chelbasan se leagă prin cel puţin două lucruri: au un fir autoficţional şi sînt poeme în proză. Cum Aleargă e cea mai recentă carte a ta, şi cealaltă, debutul, tocmai a apărut în ediţie nouă, aş vrea să povesteşti puţin despre substanţa comună a acestor cărţi, dar şi despre diferenţele dintre ele.

Și-n mintea mea, Aleargă se leagă cumva de prima carte, Din amintirile unui Chelbasan. Dar nu direct. Cred că s-au schimbat multe de la un text la altul. Au trecut mai bine de 10 ani peste mine. Scriu altfel. Dar eroina mea din Aleargă își începe cursa nebună din punctul în care m-am despărțit de Chelbasan. Ea a preluat ștafeta, și-a găsit un culoar și a prins viteză. După care s-a speriat. A început să se întrebe tot felul de lucruri, a încercat să fie sinceră, chiar dacă asta poate trece drept un semn cruzime :), să se lămurească ce e cu ea și cu ceilalți și, mai ales, spre ce se îndreaptă. E o femeie încă tînără, ca și cea din Chelbasan, doar că în altă etapă din viață. Are alte angoase. Alți prieteni. Așa-zisa maturitate se dovedește încă o dată o ciudățenie.

Nu știu dacă sînt poeme în proză. Eu le zic, cu drag și ironie, struțo-cămile pentru că mi se pare că sînt cîte puțin din toate. Am în continuare o problemă de asumare cu poezia, pentru că nu cred că sînt eu în stare s-o scriu.

bookpic-5-din-amintirile-unui-chelbasan-68537

E clar, nu sînt genul de texte pe care să le fi scris legat, fără pauze de respirație. Pe amîndouă le-am întins în timp. Cu textele acestea mai scurte dezvolt o relație diferită față de cele două romane, pe care le-am scris, pe fiecare, în 3 ani și ceva.

Reeditarea de la Art a cărții mele de debut, Din amintirile unui Chelbasan, într-o ediție ilustrată și foarte șic (care a apărut prima dată în 2003 la Editura Paralela 45), m-a emoționat cel puțin la fel de mult ca apariția textului nou, Aleargă. Dacă m-ar fi întrebat cineva care e visul meu secret, asta aș fi zis, că îmi doresc să am amîndouă aceste cărți publicate în același timp. Și le am, ceea ce mi se pare în continuare o mare și nesperată potriveală.

Aleargă are, în prima parte, mai multe elemente care te-ar face, ca cititor, să aştepţi proză, în continuare. Apoi trece mult mai clar în registrul prozopoeziei. S-a petrecut conştient alunecarea asta, spune ceva despre substanţa cărţii?

Repet, nu mi-am propus nimic, nici să fie mai mult proză, nici mai mult prozopoezie. Așa a ieșit. Textul acesta și-a găsit cumva singur cadența. Am avut un text mult mai lung, din care am tăiat și am păstrat doar ce mi s-a părut important. Am ținut, într-adevăr, la ritm, m-am chinuit mult pînă să-i găsesc o structură. Am înțeles pe propria-mi piele ce spun regizorii ca un film se face, de fapt, la montaj. Am plecat de la o stare mai degrabă decît de la un story.

 Sînt lucruri apăsătoare, dureroase  pe care tu le pui pe masă, scriind ficţiune. Relaţia cu corpul, anxietăţile, prieteniile, presiunile sociale şi tot aşa. Cum ai ajuns să pui amestecul ăsta în Aleargă? Omoară-mă, de exemplu, e altceva, literatură care lasă pe dinafară tipul ăsta de probleme. 

În romane, povestea îți suflă cumva în ceafă. Nu te poți îndepărta foarte tare, cel puțin eu n-o fac. Am nevoie de niște linii ajutătoare, ca roțile acelea pe care le folosești la bicicletă cînd ești copil și nu știi să-ți ții echilibrul prea bine. Aici mi-am luat toate libertățile din lume. Am mizat pe un fel de hipersensibilizare, m-am chestionat, am încercat să înțeleg ce ni se întîmplă la vîrsta asta, 30 plus-40 minus. În fond, toți sîntem niște alergători. Unii mai buni, alții mai antrenați, alții mai leneși. Un scriitor cred că asta face cu fiecare carte, se antrenează și devine mai atent la el și la personajele din jurul său. Și empatizează cu ele. Altfel, e degeaba.

aleargaUnde ai mai citit o prozopoezie care să rimeze, să rezoneze cu ce scrii tu?

N-aș ști să pun mîna pe un text anume. Dar toate cărțile și textele care mă emoționează și îmi spun ceva despre mine sau mă fac să visez cred că rămîn în mine. Nu le pierdem pe drum. Le găsim loc într-un playlist livresc. Și extrem de personal.

Îl pomeneşti pe Paul Auster în carte, şi un pic pe Murakami. Ce alţi scriitori sau scriitoare de cursă lungă ţii pe lîngă tine în ultima vreme?

Cred că sînt destul de mulți alergători de cursă lungă în literatură. La jogging-ul ăsta de acum mi s-au alăturat sau m-am intersectat cu unii dintre ei. M-au găsit ei, i-am descoperit eu, n-aș ști să spun prea bine. Dar au devenit cumva personaje tematice în Aleargă. M-au interesat mai degrabă coincidențele. Am decupat niște momente, nu mi-am dorit ca textul să devină un jurnal de lectură.

din-amintirile-unui-chelbasan_vechi

 În ce fel  crezi că s-au modificat gusturile literare, preferinţele sau poate chiar valorile  de la debutul cu amintirile unui Chelbasan şi pînă acum?

Încă sîntem în faza în care un text funcționează mai bine dacă i se poate lipi o etichetă clară: poezie, roman, povestire. Asta nu se întîmplă nici în literatura franceză, nici în cea spaniolă, de exemplu. Nu există o obsesie atît de mare pentru genuri clare, curate, necorcite. În cei 10 ani de cînd am debutat eu s-a schimbat mult lumea literară. În sensul canoanelor, în primul rînd. Au fost mode, au fost simpatii pentru cărți și autori, apoi au pălit. Pentru mine rămîn importante niște cărți  care-mi plac foarte tare și despre care n-aș ști să zic ce sînt, de fapt. Sînt doar minunate și atît. Aș pomeni doar cîteva dintre ele: Centrifuga lui T. O. Bobe, Exuviile Simonei Popescu, Zenobia lui Gellu Naum, Supraviețuirile lui Radu Cosașu și multe altele.

Apoi, sînt cărțile cu mai mult noroc decît altele. Aici nu știu ce să zic. Mi-am păstrat intactă credința că nu trebuie să fii prea atent la topuri și la premii literare, ci la ce scrii.

omoara-ma_1_fullsize

Tu scrii şi despre frica de a îmbătrîni, de a claca, de a rămîne singur(ă). Sînt poeţi care glorifică tinereţea şi, de fapt, întregul sistem în care trăim o face, transformând vîrsta asta într-un fel de obligativitate de la sine înţeleasă, pentru toată lumea. Ţi-a fost greu să scrii despre aşa ceva?

Trăim într-o lume în care nimeni nu vrea să audă de bătrînețe. Pare o boală cumplită. Ne dorim cu toții tinerețe fără bătrînețe și sîntem în stare de toate sacrificiile din lume pe altarul ăsta. Nu sînt diferită. Mă sperie fiecare rid, mă deprimă cearcănele, mă sperie îngrozitor firele albe de păr pe care le-aș întoarce din drum, dacă aș putea. În același timp, nu putem fugi la infinit. Și nici dacă băgăm sub preș fricile astea nu sîntem mai fericiți. Frica de moarte și de bătrînețe rămîn teme la fel de importante și nefanate ca și tinerețea. Îmi spunea un scriitor că despre tinerețe cele mai impresionate cărți le scriu scriitorii bătrîni, iar pe cele despre bătrînețe, cei tineri. S-ar putea să aibă dreptate.

Ai avut nevoie de un timp special alocat scrisului (mă gîndesc acum la o perioadă în care să nu faci altceva decît să scrii) sau te-ai descurcat strecurînd scrisul printre restul muncilor zilnice?

Dacă aș fi avut acest timp, probabil că n-aș mai fi scris niciodată Aleargă :). Sau l-aș fi scris altfel, cine știe? Căci, pînă la urmă, exact despre asta e vorba în textul meu: despre lipsa de timp, despre senzația că îți fuge pămîntul de sub picioare, că pe umerii noștri apasă tot felul de responsabilități, că vrem din ce în ce mai mult, că tot ce ni se întîmplă e pe repede înainte, că sîntem în aceeași zi în o sută de contexte diferite. Mergem ziua la serviciu, noapțile în club, serile la lansări și la concerte sau ieșim în oraș cu prietenii și vorbim vrute și nevrute, ne planificăm viețile și concediile etc. Niciodată singuri, în nici un moment descoperiți. Vestea proastă e că frica nu ține cont de acest program încărcat și ne ajunge din urmă exact cînd ne așteptăm mai puțin…

foto ana_mircea struteanuAm decupat din Aleargă asta: „Candoarea, acesta e singurul cuvînt care mai poate salva lumea într-o zi de decembrie cînd toate se precipită“. Cum de tocmai candoarea?

Cred în continuare că doar un fel de candoare salvează și lumea și ne salvează și pe noi. Căci, nu știm, de fapt, nimic. Sîntem bezmetici și nesiguri, cînd credem că ne-am dat seama ce e cu noi, aflăm exact contrariul. Ne bucurăm, iubim sau suferim după niște reguli tare încîlcite. Ce spunem că n-am face niciodată se întîmplă mîine. La ce ne ajută dacă ne luăm prea în serios?

Mi se pare important, uneori, să realizăm că nu sîntem singuri, ci mai mulți, îngrămădiți în aceeași barcă găurită. Cred că Aleargă e o mărturie.

Imaginile folosite sînt din arhiva personală a scriitoarei.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

 

Cartea poate fi comandată din libraria online Cărturești la prețul de 19.95 lei. În luna decembrie aveți transport gratuit și, dacă introduceți codul Bookaholic, aveți 15% reducere la orice comandă.

2 comentarii
  1. Avatarpopa

    doar o persona f f f tanara (si imatura)poate pune o intrebare ca aceasta : “la ce ne ajuta daca ne luam prea in serios”…fara alte comentarii !

    Reply
  2. Pingback: „Aleargă”, Ana Maria Sandu | C.P.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *