O voce specială a literaturii daneze contemporane, Mikkel Birkegaard se îndepărtează de clişeul genului poliţist pur, tipic nordic, şi propune o scriitură în acelaşi timp realistă, plină de suspans, dar îndulcită cu elemente fantasy. A debutat în 2007, cu romanul Biblioteca umbrelor, iar în 2009, a continuat cu Condamnat la moarte (ambele cărţi au apărut şi la noi, la Editura Polirom). În rândurile de mai jos, un dialog despre realitate-ficţiune, despre responsabilitate şi despre forţa nevăzută şi nebănuită a cărţilor.

For the English version of the interview, please click here.

 

Atmosferă dark, descrieri realiste, uneori chiar grafice, dar şi un stil apropiat de genul mistery – astfel aş caracteriza, pe scurt, literatura ta. Ai scris nu numai thrillere, dar şi naraţiuni mai poetice, cu o intrigă fantasy. Cum ai ajuns la această formulă?

Mi-ar plăcea ca cititorii mei să vadă în cărţile mele o aventură şi sper să pornească într-o călătorie într-o lume care poate seamănă cu ceva ştiut de ei, dar care, după o primă privire, dezvăluie ceva mai complex. Aşa că nu sunt interesat să scriu un roman fantasy pur, ci prefer o îmbinare de realism şi de elemente fantastice. Când eu însumi citesc, apreciez foarte mult acea dimensiune „extra” a poveştii, care duce experienţa dincolo de cotidian, dar care lasă realitatea recognoscibilă. În Biblioteca umbrelor, elementul fantastic este puterea deţinută de cititori, în Condamnat la moarte, călătoria se realizează în mintea (întunecată) a autorului, iar misterul stă în ceea ce i se întâmplă lui Frank Føns şi de ce.

În Condamnat la moarte, ai ales un motiv tricky: cel al manuscrisului găsit, un motiv clasic. Ideea unui copycat este şi ea clasică şi totuşi, ai dovedit că inovaţia este posibilă chiar şi în interiorul acestor puncte comune.

Ideea cărţii Condamnat la moarte mi-a venit în urma unei conversaţii pe care am avut-o cu o fată la o petrecere. Ea susţinea că dacă cineva doar se gândeşte la o altă persoană în afară de iubitul/iubita sa, este similar cu a înşela. Nu am fost de acord. Cred că este periculos să îi judeci pe oameni doar în funcţie de ceea ce gândesc. După acea conversaţie, mi-am dat seama că, dacă am fi judecaţi în funcţie de ceea ce gândim, atunci cel mai aspru pedepsiţi ar fi scriitorii. Îşi petrec viaţa gândindu-se la violenţe, tortură, crime! Nu numai că se gândesc la ele, dar le mai şi pun pe hârtie! (Şi uneori câştigă bani de pe urma lor…)

Asta a fost ceea ce m-a determinat să scriu o carte despre un autor de romane horror, şi când acest lucru a fost stabilit, mi-am dat seama că trebuie să scriu povestea aşa cum ar fi făcut-o personajul meu, cu toate detaliile violente necesare.

În ceea ce priveşte motivul manuscrisului găsit, m-a atras pentru că adaugă un nivel în plus poveştii. Îl putem cred pe scriitor? Ce este cu adevărat ceea ce citim? Ca cititor, ador astfel de poveşti.

Crezi în puterea cărţilor de a influenţa atât de mult realitatea încât, la un moment dat, să nu mai reuşim să ne dăm seama ce e adevărat şi ce e ficţiune?

Asta depinde de modul în care vedem distincţia dintre realitate şi ficţiune. Uneori, spunem că ceva este „mai straniu decât ficţiunea” atunci când un eveniment real este atât de neverosimil, încât ni se pare imposibil de plasat în realitate. În acest caz, nu mai e nici o diferenţă.

Un alt aspect al întrebării ar putea fi relaţionat cu schimbările pe care o carte le poate schimba într-un cititor. Cărţile îi pot influenţa într-o mare măsură pe cititori, ele le pot oferi perspective asupra unor persoane pe care nu le vor cunoaşte niciodată şi asupra unor locuri pe care nu le vor vizita niciodată. În cazul fericit, cititorul poate folosi această experienţă în viaţa sa, poate în a fi mai deschis şi a accepta mai multe puncte de vedere.

Simţi povara de a fi un scriitor de succes? Te face această celebritate să simţi că ai o responsabilitate mai mare?

Nu mă simt împovărat în viaţa de zi cu zi. Câteodată totuşi, când mă gândesc la scrierile mele care sunt publicate în alte ţări, mă simt puţin copleşit, dar nu mă simt obligat să scriu într-un anume fel sau să scriu în serie. Biblioteca umbrelor şi Condamnat la moarte sunt cărţi foarte diferite, iar cea de-a treia carte a mea, From the Book of Dreams, este şi ea într-un alt registru, cu toate că e mai apropiată tematic de Biblioteca umbrelor.

Dacă e să simt vreo responsabilitate, este de a scrie ceva diferit de ceea ce se găseşte pe rafturile librăriilor.

În Condamnat la moarte, Frank Føns, personajul scriitor, devine el însuşi un personaj, captiv în propria poveste. Te simţi vreodată astfel?

Într-un fel, chiar am fost captiv. Am scris Condamnat la moarte ca o poveste a cuiva care este judecat în funcţie de ceea ce gândeşte şi scrie, şi după ce am publicat cartea, am fost şi eu abordat de câţiva cititori care considerau că e ceva în neregulă cu mine dacă pot să construiesc scene atât de înspăimântătoare. Mi-au sugerat să mă duc să mă tratez. Am fost eu însumi judecat pornind de la o operă de ficţiune şi am devenit victima propriei mele capcane.

La fel ca personajul tău, Frank Føns, şi tu rişti descrieri grafice ale crimelor. Consideri că violenţa din scris poate să atragă violenţa în viaţa reală?

Nu, asemenea lui Frank Føns, consider că dacă cineva se inspiră dintr-o carte pentru a comite o crimă, nu cartea e cea cu probleme. Acea persoană ar face-o oricum, la un moment dat, doar caută pretexte.

Ai avut vreodată de-a face cu un cititor fanatic al cărţilor tale?

Din fericire, nu. Unii cititori sunt surprinşi de descrierile grafice din Condamnat la moarte şi mi-au scris să mă întrebe de ce, dar nu am fost niciodată jignit sau urmărit.

Literatura nordică are o tradiţie puternică a scriiturii de tip poliţist. Cum explici această afinitate?

Mie mi se pare că scriitorii nordici sunt influenţaţi de americani, dar îşi adaugă propria lor „savoare”, nordică – note (în mare măsură dark) ce pot conţine o oarecare melancolie. Nu ştiu de unde vine asta. Poate de la vremea rea, poate de la zilele scurte de iarnă.

Înainte să devii scriitor, presupun că ai fost un cititor pasionat. Credeai, pe atunci, sau sperai că există oameni care au abilităţi speciale datorită cărţilor?

Chiar cred că aşa e. Există oameni care sunt extraordinari de buni când citesc cu voce tare – mai ales actori. Îl pot captiva pe ascultător într-un fel care transcende textul şi care îl atrage în poveste, până când aproape că uită unde se află. Acesta a fost, de fapt, punctul de inspiraţie pentru Biblioteca umbrelor: ce-ar fi dacă ar putea să facă şi mai mult decât „doar” să-i fascineze pe oameni prin lectura unei cărţi bune?

Te-ai lăsat vreodată sedus de o carte în aşa măsură încât să consideri că se poate ca în cărţi să existe o putere mai specială decât ţi-ai imaginat?

Am avut o astfel de senzaţie, în copilărie, când am citit Poveste fără de sfârşit. A fost o experienţă copleşitoare. Am simţit că există o relaţie între carte şi cititor – atât în cadrul poveştii, cât şi între mine şi acea carte.

Cărţile sunt aduse la viaţă când sunt citite şi, în schimb, ele ne schimbă – iată o putere extraordinară.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *