Charles Leadbeater a scris cartea asta într-un mod neconvenţional. Când a strâns suficient material, l-a postat pe un site de pe care putea fi downloadat, comentat şi modificat de toţi cei interesaţi de subiect. În prefaţă, spune că la prima vedere există cel puţin două motive pentru care un scriitor n-ar trebui să facă aşa ceva.

Primul: dacă există o versiune gratuită, de ce s-ar mai cumpăra apoi cartea? (Se pare că experienţa infirmă temerea asta. Dacă mare parte din textul unei cărţi e pe net, vizibilitatea şi notorietatea ei creşte, iar vânzările nu sunt afectate.)

Al doilea: dacă faci primele drafturi disponibile, eşti expus. E un fel de spălare a rufelor în public, toată lumea îţi poate sesiza greşelile, omisiunile, gafele. În plus, spune Leadbeater, unii comentatori l-au acuzat că i-ar lăsa pe alţii să muncească în locul lui, ca să se bucure apoi singur de profit (lucru care mi se pare şi mie de discutat). Leadbeater se apără: varianta finală este una rescrisă, mult modificată şi la care a lucrat din plin. Iar din acea spălare a rufelor în public, textul n-a avut decât de câştigat, chiar dacă s-ar putea ca sentimentele autorului să fi fost rănite.

Noi-Gândim este un nou tip de cultură, una a inovaţiei de masă, facilitate de internet. A inovaţiei şi nu a producţiei de masă, care a fost specifică erei industriale. Este o cultură  în spiritul timpului şi bazată în special pe banalizarea tehnologiei şi pe posibilitatea oferită de această banalizare de a comunica, de a colabora şi de a crea împreună.

Cartea începe cu o discuţie interesantă despre plusurile şi minusurile lumii acesteia noi. În general, este o lume în care accesul la informaţie e mai liber ca oricând. E mult mai uşor azi să-ţi exerciţi dreptul la liberă exprimare. Internetul revigorează democraţia şi prin el se poate susţine mai eficient apariţia ei în statele totalitare. Dar, pe de altă parte, dezbaterile create în acest mediu prea puţin controlat nu sunt deloc cele moderate şi riguroase de care are nevoie o democraţie reală.

În particular, referitor la procesele inovative, este o lume care răstoarnă modelul clasic al inventatorului mizantrop, al omului de ştiinţă retras în laboratorul întunecat de unde va ieşi cu o idee care va schimba faţa viitorului. Prezentul aparţine grupurilor inovative, construite în jurul unui nucleu care expune o idee, la care alţii, mulţi alţii, contribuie. Cultura Noi-Gândim se bazează deci pe o minimă organizare şi coordonare, pe conectare, contribuţie, creaţie şi colaborare.

Rădăcinile ei sunt de căutat în asocierea câtorva figuri cunoscute. Să ne imaginăm, spune Leadbeater, întâlnirea dintre un fanatic al computerelor, un profesor universitar, un hipiot şi un ţăran, care vor să demareze un proiect comun. Universitarul contribuie prin credinţa că ideile trebuie împărtăşite şi verificate printr-un sistem peer-review. Hipiotul, prin faptul că respinge din principiu autoritatea şi crede în capacitatea de auto-organizare a grupurilor independente. Ţăranul, prin obiceiul folosirii unor resurse comune, ca pădurile sau lacurile şi prin cel al transmiterii orale a culturii populare. Pasionatul de computere îi conectează pe toţi, prin cunoştinţele tehnologice pe care le are.  Combinaţia asta bizară între principiile şi obiceiurile unui profesor universitar, ale unui ţăran, ale unui hipiot şi ale unui pasionat de computere este sursa culturii modelate de internet în care trăim.

Metafora, inspirată după părerea mea, oarecum în stilul lui Marshall Mcluhan, e puternică pentru că arată cum se combină câteva moduri mai vechi sau mai noi de înţelegere şi „utilizare” a lumii, creând ceva care la prima vedere ar putea părea total inedit.

Exemplele pentru produsele inovaţiei de masă sunt cele clasice: Wikipedia şi Linux, în special (dar în carte apar nu numai exemple de enciclopedii şi softuri, ci şi de jocuri, reţele sociale sau site-uri cu videoclipuri şi muzică). Versiunea Linux lansată în 2005, de exemplu, avea 229 de milioane de linii de cod. Un programator ar fi trebuit să lucreze 60 000 de ani, iar costurile s-ar fi ridicat la 8 miliarde de dolari. Exemplul vorbeşte de la sine, e imposibil să nu vezi avantajele softurilor open-source pe care oricine le poate folosi şi îmbunătăţi şi care se bazează mult pe ideea de inovare de masă şi colaborare.

Atitudinea lui Leadbeater este echilibrată şi se plasează între optimismul cu care priveşte spre viitorul acestui tip nou de cultură şi scepticismul provocat de neajunsurile ei. Produsele inovaţiei sau creaţiei de masă sunt la îndemână, în pas cu timpul şi cu nevoile utilizatorilor, din moment ce aceştia îşi pot aduce contribuţia la îmbunătăţirea lor. Însă organizarea acestor grupuri disparate, neomogene şi inegale rămâne o provocare.

Cartea e scrisă într-un stil lejer şi relaxat, se citeşte repede şi pune câteva probleme la care merită să te gândeşti dacă te interesează mijloacele prin care se dezvoltă şi evoluează lumea în care se întâmplă să trăim.

Laura Sandu

redactor și traducător cărți, doctorand studii culturale și teoria imaginii, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *