În toamna anului trecut, Editura Nemira lansa colecția de poezie românească „Vorpal”, coordonată de scriitoarea Svetlana Cârstean. Unul dintre primele volume cu care a debutat această colecție a fost „Dodii”, de Florin Dumitrescu, autor cunoscut atât de scriitori, dar și de gruppies ai formațiilor românești. „Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu pour les raffinés, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.”, a scris pe coperta a patra Luminiţa Corneanu.
Există diverse medii în care textul poate fi pus în valoare. Trecerea textului în alt mediu sau adaptarea sa la un alt mediu distruge sau potențează o nouă identitate a acestuia?
Pe vremuri râdeam de stilul telegramelor. În afară de schița lui Caragiale, celebră pentru formula „pupat piața endependenți”, au stârnit râsul de-a lungul vremii multe alte scenete și scheciuri bazate pe comicul automatismelor de limbaj. Azi râdem de abrevierile din sms-uri. Cel mai savuros este poate acest csf/ncsf, care sintetizează perfect starea națiunii.
În viața de toate zilele suntem înconjurați de un limbaj presărat cu dodii. Uneori, el conține adevăruri esențiale.
Oralitatea, da, e o sursă de nestemate. Și eu citesc cărțile cu perle din mass-media ale lui Radu Paraschivescu și mă distrez copios. Altminteri, etosul popular încurajează expresiile fixe, consacrate, de tip proverb, și derâde dodiile, balbuțiile, limbajul sibilinic. Dacă vorbești în dodii, ești taxat de nebun… sau, dimpotrivă, prea savant pentru simțul comun. Iar poetul, ca figură paradigmatică, tocmai asta e: un nebun savant, un „zănatic profetic”, care emite balbuții/profeții.
Volumul „Dodii” conține și texte scrise pentru diferite formații, unele devenite emblematice. Care este relația acestuia cu publicul atunci când textul are două medii de adresare? Cum arată laboratorul din spatele acestor duble identități?
În showbiz, textierul este cel mai puțin cunoscut. De multe ori, cântăreții înșiși sunt confundați între ei, oamenii strigă după Helciug „Bravo, Vama Veche!” și după Chirilă „Bine, Voltaj!”. Bineînțeles, există fanii adevărați care știu versurile perfect, care au toate discurile, vin la toate concertele și care, mai nou, au început să vină și la recitările și lansările mele de carte. Dar aceștia sunt puțini… deocamdată.
Diferența majoră dintre munca de textier și cea de poet „cult” este că una implică o relație de colaborare (cu compozitorul) și cealaltă este un proces solitar. Este, în principiu, diferența dintre operele colective și cele individuale. La cele dintâi, te bazezi pe feedback-ul și stimularea creativă a unui partener; în cazul celorlalte, ești tu singur, cu ideile și trăirile tale. E drept că, în ultima vreme, creatorii din toate domeniile nu mai sunt 100% singuri. În literatură, autorul contează pe sfaturile editorului, așa cum, în munca lui, artistul plastic se bazează pe input-ul galeristului etc.
credit fotografie: Sașa Ispas
Ce a adus în plus poeziei munca de ani de zile ca textier și copywriter? Pentru necunoscători, fiecare dintre aceste domenii are particularități clare, distincte.
Cred că am evoluat profesional îmbogățindu-mi un bagaj de cunoștințe și experiență care îmi servește în toate aceste domenii, dincolo de particularități și distincții. Mi-e greu să spun care pe care s-a influențat. Eu am intrat în publicitate, recomandat de regretatul Alex Leo Șerban regizorului Alexandru Solomon, tocmai, ca textier: e ăla de la Sarmalele Reci, e tare… Noima este că, în publicitate, multă vreme au intrat copywriteri pricepuți la scenarii, dar care nu mânuiau prea bine limba. Se poticneau când trebuiau să compună un slogan, un jingle sau să ducă până la capăt o argumentație. De aceea, am găsit de lucru relativ ușor în primii ani de publicitate: eram printre puținii copywriteri meșteșugari ai limbii. În principiu, dacă stăpânești retorica, ești atent la prozodie, eufonie și alte „fițe” dintr-astea filologice, te poți descurca în mai multe domenii ale scrisului. Evident, e nevoie de practică…
Cum îți alegi tematica textelor, cât de ancorat în problematicile zilelor noastre trebuie să fii?
Eu nu zic niciodată „trebuie” și nu îmi permit să dau rețete. Fiecare își găsește calea lui. Totuși, cred că poeții au o glandă profetică aparte, care îi face să presimtă – poată chiar prevadă – evenimente și etape istorice, chiar dacă nu sunt foarte branșați la actualitate. Au ei un gen de vibrație metafizică, care îi face să consune cu esențele omenirii, chiar atunci când trăiesc izolați sau au un comportament asocial. Eu, personal, mă inspir foarte mult din amintiri, din vise și din trăiri telurice (sau cosmice?), greu de definit. Nu practic notația imediată, ca tinerii poeți de azi (culmea e că am scris în maniera asta în primele volume, în anii ”90, înainte de modă). Cu surprindere am primit aprecieri tocmai pentru felul în care captez realitatea și redau felii din viață: ba un rând la carne, ba o coadă la un ghișeu, ba o secvență din viața la bloc… De fapt, eu trișez, mimez autenticismul. Eu obișnuiesc să selectez numai întâmplări încărcate simbolic și, atunci când le poetizez, le adaug o armătură de semnificații și stileme, așa, cum se spune, din burtă.
Există vreo luptă între sensul limpede pe care îl pot vedea cei mulți și absurdul care îmbracă același sens, dar mai puțin accesibil celor mulți?
Cred că absurdul este o categorie foarte, dacă nu cumva cea mai accesibilă, dar nu ne mai dăm seama. Ca dovadă stă folclorul sărbătoresc-carnavalesc, care abundă în absurdități, gogomănii, fapte grotești. Măștile populare, alea înspăimântătoare; dansuri precum călușul, dar neînfrumusețat ca pentru Cântarea României, ci lăsat în bogăția lui primordială de gesturi bruște și smucite; strigăturile, poreclele, bancurile, o droaie de ritualuri și de practici festive sau parastatice – conțin nuclee de absurd abisal, de care omul modern se sperie și pe care etica burgheză a tot încercat să le îmblânzească și să le raționalizeze, de-a lungul vremurilor. Omul contemporan percepe absurdul, îl resimte cu straturile profunde ale conștiinței, dar nu îl mai poate conștientiza, nu îl mai poate exprima și, de aceea, ajunge să nu îl mai recunoască. Rolul meu e să exprim, tocmai, ceea ce oamenii nu reușesc. Ceea ce, o dată revelat, arată ca un adevăr simplu, elementar, flagrant. Reducerea la absurd este calea cea mai abruptă de demonstrație a unei teoreme. Absurdul asta este: ceva monstruos de flagrant, care îți violentează simțurile prin evidență. De exemplu, atunci când am spus „Țara te vrea prost!”, pe refrenul punk al Sarmalelor din anii ”90, fanii mi-au spus: este ceea ce cred și eu, dar nu-mi găseam cuvintele. E, oarecum, ce li se spune pictorilor minimaliști sau abstracționiști: „asta pot și eu” sau „așa poate desena și fii-mea”. Da, dar numai că numai pictorul s-a gândit s-o facă; numai el a avut ideea. Vânez gogomăniile, hăurile de absurd: ele condensează ghemuri de semnificații, pe care ni le scuipă direct, nemijlocit, în față.
Se poate pune stop vreodată limbajului, atinge el vreodată o limită mai departe de care nu mai e nimic?
Limba are limite pe care limbajul vizual, de pildă, nu le cunoaște. Vorba aceea, o imagine face cât o mie de cuvinte! Vocabulele unei limbi literare, hai cu tot cu jargoane, argouri și limbaje sectoriale, formează o mulțime finită, un fond lexical limitat și reglementat de o gramatică, la rândul ei, bine determinată. În schimb, spectrul culorilor permite nuanțe infinite și degradeuri infinitezimale de tonuri. Culorile sunt continue, cuvintele sunt, vorba inginerului, incrementale. Dar marea forță a cuvintelor e că pot suna și răsuna în minte, pot evoca și sugera, pot seduce și însufleți. În lingvistica structurală se face diferența dintre limbă și vorbire. Prima e finită și limitată, a doua permite extensii, practic, infinite. Iar poezia poate fi privită și ca o zonă de explorare a noi teritorii lingvistice.
Credit fotografie principală: Eugen Erhan
Florin Dumitrescu se lansează ca textier între anii ‘80 și ‘90 (pentru „Timpuri Noi“, apoi „Sarmalele Reci“). Ca autor de versuri „pentru citit“ debutează greu, reticent, la îndemnurile prietenilor literați. Apare cu grupajul „Megaviziuni“ în volumul colectiv „Marfă“ (Ed. Salut, 1996, alături de Dan Mircea Cipariu, Sorin Gherguț, Dan Pleșa și Bogdan O. Popescu), apoi publică „Ana are mere“ (Cartea Românească, 1997, Premiul ASB pentru Debut). Revine cu „INcîntece“ (Ed. Vinea, 2007, Premiul Tiuk! pentru Poezie) și participă, cu grupajul „Furat la cîntare“, la antologia „Marfă reîncărcată“ (Brumar, 2011) a aceluiași grup nouăzecist. Publică poemul-poveste „Bucătarul Ben“ în antologia pentru copii „Ce poți face cu două cuvinte“ (Art, 2012). În 2015, ia parte la experimentul „Epopeea participativă București 2021“, ce reunește patruzeci de poeți, în cadrul unui poem în lanț.
Ca textier, își extinde în timp portofoliul de colaborări („Direcția 5“, „Pasărea Rock“, Mircea Baniciu, „Jazzappella“, „RIT“ etc.).
Publică schițe și eseuri în săptămânalul B-24-FUN (2005–2010) și participă cu nuvele și povestiri în diverse antologii de proză: „Cartea cu bunici“ (Humanitas, 2007), seria tematică „Prima dată“ (Art, 2010–2013, în cadrul căreia îngrijește volumul „Primul meu job“, 2011), precum și „Cui îi e frică de computer“ (Art, 2013). Se numără printre cei 53 de coautori ai „celui mai rapid roman din lume“, „Moș Crăciun & Co.“ (Art, 2013).
Ca specialist în antropologie publică studiile „Bâlciul Universității“ (Humanitas, 2013) și „Tradiții la superofertă“ (Cartier, 2015). În 2014, devine doctor în antropologie.
