Tag: absurd

Florin Dumitrescu: „Reducerea la absurd este calea cea mai abruptă de demonstrație a unei teoreme”

În toamna anului trecut, Editura Nemira lansa colecția de poezie românească „Vorpal”, coordonată de scriitoarea Svetlana Cârstean. Unul dintre primele volume cu care a debutat această colecție a fost „Dodii”, de Florin Dumitrescu, autor cunoscut atât de scriitori, dar și de gruppies ai formațiilor românești. „Că-i poezie de dragoste, că este socială sau poezie pur şi simplu pour les raffinés, tot ce iese din mâna lui Florin Dumitrescu sună, consună, amintindu-ne că muzica şi poezia sunt arte înrudite. Iar faptul că el, textierul Sarmalelor Reci, a ales să includă în acest volum poeme-cântece scrise pentru formaţii muzicale este un gest demonstrativ din aceeaşi direcţie pe care îl salut cu bucurie.”, a scris pe coperta a patra Luminiţa Corneanu.

Citeşte tot articolul


Iván Repila: „Obiectivul meu ca scriitor este să-mi găsesc propriul drum” (interviu)

Iván Repila, scriitor spaniol tânăr și de succes, a fost unul dintre oaspeții celei de-a opta ediții a Festivalului Internațional de Literatură de la București (FILB), ediție care a avut loc între 2 și 4 decembrie, la Muzeul Țăranului Român. A lucrat în publicitate, teatru, domeniul editorial, iar de câțiva ani s-a dedicat scrisului. Debutul său, Una comedia canalla, a fost primit foarte bine atât de critică, cât și de public. Cu cel de-al doilea roman, El niño que robó el caballo de Attila, apărut în 2013, Iván Repila s-a impus și pe piața de carte internațională. Chiar la timp pentru FILB, cea mai recentă carte de-ale sale a apărut și la noi, la Editura Univers, în traducerea Simonei Sora: Băiatul care a furat calul lui Attila, o carte subțirică, năucitoare, frumoasă tare. Citeşte tot articolul

Fatalitate şi realism în “Familia lui Pascual Duarte” de Camilo José Cela

Familia lui Pascual Duarte este romanul care a impus un scriitor aparte, pe spaniolul Camilo José Cela. De ce aparte? Pentru că, la numai 26 de ani, reuşea să se impună printr-un roman bine scris, bine strunit, atât la nivelul tramei, cât şi la nivelul limbii. Deşi prima ediţie, apărută în 1942, a avut succes imediat, cea de-a doua ediţie a fost interzisă prin intervenţiile deloc voalate ale Bisericii Catolice. Limbajul brut, imoralitatea personajelor, mediul imund surprins în carte, iată numai câteva argumente care au stat, probabil, la baza acestei decizii, decizie care nu miră, totuşi, căci, în 1942, în plin război, în plin haos, cuvântul Bisericii, fie ea ortodoxă sau catolică, cu greu putea fi contestat. Asta nu înseamnă că, în timpuri ceva mai liniştite, ea nu a încercat, cu succes chiar, să îşi impună voinţa în diverse ocazii, afurisind cărţi şi autori. Citeşte tot articolul

Adina Rosetti: Chiar dacă piața de carte o să dispară, eu tot o sa le spun seara copiilor povești

Adina Rosetti, autoarea romanului Deadline, a scris o carte pentru copii, Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul (publicată la Editura Curtea Veche), o poveste inundată de imaginație și culori. Din ea scot capul fel de fel de personaje care le povestesc copiilor cum stă treaba cu timpul și curgerea lui. Cartea este feeric ilustrată de Cristiana Radu, care a inventat, în nuanțe hipnotice, un întreg regat în care domnesc Domnul Azi, bătrana Doamnă Ieri, Domnișoara Poimâine sau spiridușul Vreodată. Adina Rosetti povestește cum a construit toată lumea asta și cum a făcut să traducă un concept abstract – timpul – într/o poveste cu foarte multe întâmplări. Citeşte tot articolul

O pastilă efervescentă cu eticheta ”Pericol, a nu se administra” – ”Păsările galbene” de Kevin Powers

”Nu este de ajuns să spui ce s-a întâmplat. Totul s-a întâmplat. Totul s-a prăbușit”.

Se întâmplă cumva în ultimul timp și ajung să citesc cărți de debut extrem de bune, puternice, cu o voce auctorială sigură, cu puține deraieri care îți semnalează că scriitorul e la prima ”abatere”. De data aceasta este vorba despre Kevin Powers, un american născut în Richmond, înrolat în armata Unchiului Sam la vârsta de 17 ani și ajuns pe câmpul de luptă în Irak la 23 de ani, între 2004 și 2005. Citeşte tot articolul

Despre vinovăţie şi destin în Procesul de Kafka

Grotescul, realitatea deformată până la absurd, inutilitatea oricărei tentative de a pătrunde sensurile unei lumi agresive, tiranice, incoerente – iată numai câteva dintre caracteristicile prozei lui Franz Kafka. Nici Procesul de Kafka, roman neterminat şi publicat postum, în 1925, nu se dezice de acest fond absurd, coşmaresc, care constituie miezul realităţii descrise de Kafka în romanele şi nuvelele sale.

Citeşte tot articolul


Cât valorează un om în şobolani? Dezordinea preventivă de Matei Vișniec

Nu, nu este vorba de încă un titlu care să inflameze spiritele, să vă şocheze sau să vă surprindă ca să citiţi acest articol, pe modelul atât de cunoscut al presei moderne. Dacă aş aplica acea rețetă “jurnalistică”, titlul ar suna “n-o să vă vină să credeţi: mai există oameni care au ceva de zis”. Exact ăsta e motivul pentru care m-am apucat de scris în acest moment. Da, mai există oameni care au ceva de zis și Matei Vișniec e unul dintre ei. Cât despre întrebarea referitoare la relaţia om-șobolan şi comparaţia metafizică a acestora, ea este una cât se poate de reală şi logică, la care ne şi dă un răspuns aproximativ Matei Vișniec în cartea lui, Dezordinea preventivă. Citeşte tot articolul

Descoperiri tîrzii: Gogol, literatura fantastico-absurdă

Recunosc că destul de tîrziu am avut răbdarea şi disponibilitatea să-l recitesc cu atenţie pe Gogol, pentru că ştiţi cum este cu lecturile obligatorii din şcoală, combinate cu o predare rigidă: te fac să devii mai distant faţă de autorii respectivi şi, eventual, să-i judeci greşit. Cînd am avut ocazia să recitesc nuvele de Gogol, odată cu republicarea la Editura Polirom a unor volume de nuvele şi povestiri de Gogol, în 2007 şi în 2012, m-a surprins cît de moderne sunt construcţiile sale narative, mai ales în ceea ce priveşte filonul absurd, demn de distopiile de secol XX. Citeşte tot articolul

9 cărţi şi 1 scriitor care te pot convinge să-ţi dai demisia

Recunosc că îmi place să pun paie de foc pe acest subiect. Atâţia oameni speriaţi că fără job full time nu se poate, ori resemnaţi că, şi dacă e rău, ar fi mult mai rău altfel. Vă propun fie o călătorie, fie un eseu, fie o ficţiune sau alegorie ca să vedeţi cât de multe lucruri se pot face în timp ce zilele la birou trec la fel. Citeşte tot articolul