Recunosc că îmi place să pun paie de foc pe acest subiect. Atâţia oameni speriaţi că fără job full time nu se poate, ori resemnaţi că, şi dacă e rău, ar fi mult mai rău altfel. Vă propun fie o călătorie, fie un eseu, fie o ficţiune sau alegorie ca să vedeţi cât de multe lucruri se pot face în timp ce zilele la birou trec la fel.

Mănâncă, roagă-te, iubeşte sau cum să iei o pauză binemeritată de rutineală/acreală. Liz Gilbert a făcut ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să facă măcar o dată în viaţă: câte 4 luni în 3 locuri cât se poate de diferite – Italia, India, Indonezia (în Bali). Într-un an nici lumea joburilor şi nici oamenii ei nu se vor schimba, însă voi da 🙂 Ei i-a ieşit o carte şi un film.

Vând kilometri, de Mihai Barbu, unul dintre cele mai frumoase şi antrenante jurnale de călătorie pe care le-am citit (vezi şi cronica). Mihai a vrut să ajungă în Mongolia pe motocicleta personală, Doyle. Cum mai avea nevoie de nişte bani, a vândut parcele de 500 km cu 50 de euro în schimbul unei scrisori, unui abţibild şi a unei pietricele de pe parcela asftel delimitată. Jurnalul e extraordinar, iar ideea lui nu cred să vă lase reci. Deci se poate 😉

Doctrina şocului, de Naomi Klein, o carte pe care ţi-o recomand mai ales dacă (nu vrei să mai) lucrezi într-o mare corporaţie. Văzând cum de-a lungul istoriei recente corporaţiile au profitat de orice dezastru (război, calamitate naturală) pentru a invada totalitar pieţele buimăcite, te vei întreba de cel puţin 2 ori oare cât de utilă şi nevinovată e campania de într-ajutorare şi reconstrucţie legată în aceste contexte de numele unor astfel de organizaţii. E posibil să te şocheze toate dezvăluirile lui Klein, dar e de bine (chiar de binele comun).

Să nu uităm de Beigbeder. În cazul în care lucrezi în publicitate şi ţi s-a cam tăiat, în sensul că ţi se fâlfâie deja miserupist, mai bagă o porţie de – mai nou – 29,9 ron. Vei da peste toate stereotipiile care te săcâie şi pe care le (pre)vezi deja proiectate în alienare.

Pianul mecanic, de Vonnegut, asta dacă mai speri la o shimbare… din interiorul sistemului. De schimbat nu se va schimba, oricât ai încerca să-l faci/crezi mai uman, ca şi Paul Proteus. Însă ce e şi mai trist în romanul lui Vonnegut (care rămâne preferatul meu) e că şi în urma unei revolte a oamenilor prinşi în acest sistem, ei rămân atât de mencanizaţi şi copleşiţi ideologic că se văd incapabili să pună altceva coerent în loc. Tot cu umor negru spun şi eu “the machines fucked them up”.

Wakefield, al lui Andrei Codrescu. Nu are cum să nu te bufnească râsul, când Wakefield călătoreşte prin lume pentru a le ţine discursuri pompoase şi fără sens corporatiştilor, pe timpul şi banii lor de dezvoltare personală. Gargara ambalată cu ştaif şi cu sensul de cugetare pare desertul preferat al acestora, care au pierdut demult limitele firescului şi ale sensului unui discurs “constructiv”. La fel de savuroasă e şi drama lui Wakefield care e cumva obligat să se producă astfel în public de lumea care chiar înghite aşa ceva.

Mai ai nevoie de vreo dovadă că autoritatea şi ierarhia sunt în general absurde, iar vina arbitrară? Reciteşte Procesul, îl vei găsi la fel de actual.

Femeia nisipurilor, de Kobo Abe, este o carte despre cum ajungi să nu te mai simţi prizonier, iar când în sfârşit ţi se deschide uşa celulei, nu vrei să mai ieşi, pentru că nu te mai poţi regăsi decât în spaţiul încarcerării tale. Este o carte foarte bună despre renunţarea la tine, la lume, doar pentru că într-un moment ai picat într-un context care te-a ţinut prizonier şi te-ai obişnuit într-atât cu asta încât ajungi să nu-ţi mai doreşti altceva.

Bărbat şi copil, de Tony Parsons, este pentru toţi taţii care vor să-şi vadă copilul mai mult decât cele câteva ore seara (asta dacă nu doarme deja). Harry îşi pierde jobul, soţia îl părăseşte, şi redescoperă cum e să-şi crească singur băieţelul de 4 ani. De la sandvişul de dimineaţă la băiţa de seară şi orăcăielile de pe parcurs, Harry descoperă o nouă satisfacţie şi noi interacţiuni. Nu, nu e o carte penibilă, garnisită cu revelaţiile vieţii casnice pentru bărbaţi, ci una scrisă de un domn cu umor şi talent. Mesajul ar fi Curaj, domnilor, you can do it! Şi da, it’s a beautiful world out there too.

Scriitorul ar fi Filip Florian: am apreciat întotdeauna sinceritatea şi determinarea lui de a scrie, renunţând la jobul cel de toate zilele: “dacă aş avea serviciu, nu aş mai scrie deloc literatură”, declara el. Este convins că sunt mulţi scriitori care îşi tot amână cărţile în virtutea programului impus. Şi, fie că citeşti Degete Mici, Zilele regelui sau Băiuţeii, nu poţi decât să te bucuri de decizia lui şi să le-o doreşti şi altora.

Sursa foto: Flickr

Ce astfel de cărţi încurajatoare aţi mai citit sau să vă întreb cum v-au schimbat viaţa, cariera?

6 comentarii
  1. Mădălina GeorgescuMădălina Georgescu Post author

    acum mi-am amintit, tardiv, ce-i drept, de Revolutionary Road. Nu am citit cartea, am vazut filmul, dar vorbeste destul de cutremurator despre amanare si pretul platit pentru lasitatea unei vieti comode

    Reply
  2. Pingback: Concurs! Câştigă cartea Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut! « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *