Familia lui Pascual Duarte este romanul care a impus un scriitor aparte, pe spaniolul Camilo José Cela. De ce aparte? Pentru că, la numai 26 de ani, reuşea să se impună printr-un roman bine scris, bine strunit, atât la nivelul tramei, cât şi la nivelul limbii. Deşi prima ediţie, apărută în 1942, a avut succes imediat, cea de-a doua ediţie a fost interzisă prin intervenţiile deloc voalate ale Bisericii Catolice. Limbajul brut, imoralitatea personajelor, mediul imund surprins în carte, iată numai câteva argumente care au stat, probabil, la baza acestei decizii, decizie care nu miră, totuşi, căci, în 1942, în plin război, în plin haos, cuvântul Bisericii, fie ea ortodoxă sau catolică, cu greu putea fi contestat. Asta nu înseamnă că, în timpuri ceva mai liniştite, ea nu a încercat, cu succes chiar, să îşi impună voinţa în diverse ocazii, afurisind cărţi şi autori.

În Familia lui Pascual Duarte este povestit – din perspectiva personajului principal, ceea ce accentuează nota realistă a prozei – calvarul prin care trece un om simplu, un ţăran spaniol. Totul este pus pe seama unui destin neprielnic. Născut într-o familie denaturată, Pascual Duarte nu are nici o şansă la o viaţă mai bună, în ciuda eforturilor sale. De aici drama cu iz existenţialist a protagonistului.

Notaţiile lui Pascual Duarte, scrise în timpul încarcerării acestuia, încep printr-o remarcă surprinzătoare la un personaj de simplitatea lui Pascual, în care este blamată acţiunea oarbă şi irevocabilă a destinului în plan uman, acţiune care, în cele din urmă, prin jocul împrejurărilor, perverteşte firea umană: „Eu, domnule, nu sunt rău, deşi nu mi-ar lipsi motive să fiu. Aceeaşi piele avem toţi muritorii când ne naştem şi totuşi, pe măsură ce creştem, destinul se complace în a ne diversifica de parcă am fi din ceară şi a ne sorti, pe căi diferite, aceluiaşi sfârşit: moartea. Există oameni cărora li se porunceşte să meargă pe drumul florilor şi oameni cărora li se comandă să tragă pe drumul mărăcinilor şi al cactuşilor. Primii se bucură de o privire senină şi aromei fericirii lor îi surâd cu chipul inocentului; cei din urmă suferă din cauza soarelui violent al câmpiei şi îşi ridează fruntea încruntată ca dihăniile pentru a se apăra. E o mare deosebire între a-ţi sulimeni cărnurile cu farduri şi colonie şi a le împodobi cu tatuaje pe care, după aceea, nimeni nu le mai poate şterge”. Prin această mărturisire aforistică, Pascual nu încearcă decât să pregătească cititorul pentru cele ce vor urma, dar şi să-şi justifice acţiunile criminale.

Totul începe cu familia (sau în familie): un tată violent care îşi bate soţia şi copiii, o mamă insensibilă, denaturată, care îşi înşeală soţul, o soră cu o fire uşuratică, în ciuda inteligenţei şi a bunătăţii sale. Nici viaţa de adult nu îi va rezerva lui Pascual surprize plăcute. Prima soţie, Lola, pierde sarcina după ce este lovită chiar în ziua nunţii de o iapă. Cel de-al doilea copil moare şi el, încă din primele luni. Îl înşeală, apoi, pe Pascual cu iubitul surorii lui, codoaşă fiind chiar soacra ei. Pascual o ucide, mai întâi, pe iapa care i-a lovit soţia. Îşi ucide, într-un acces de melancolie, de depresie, fără nici un motiv, căţeaua. Îl ucide, apoi, pe cel care i-a înşelat sora şi s-a culcat cu Lola, propria lui nevastă. În cele din urmă, va ajunge la matricid. O ultimă încercare, probabil, de a-şi anula, simbolic, propria existenţă, ucigând-o pe cea care i-a dat viaţă într-o lume crudă, nemiloasă. De fapt, această ultimă ispravă îi va aduce şi condamnarea la moarte. Acesta ar fi, în câteva cuvinte, destinul crud al lui Pascual Duarte, un destin care s-a împlinit, cum spuneam, în mijlocul unei familii insensibile, nepăsătoare faţă de cei de acelaşi sânge. O familie mai mult sau mai puţin atipică, se poate spune. În literatură, nu este singura de acest fel. Nici în realitatea de zi cu zi, din păcate.

Romanul, însă, nu este special doar din acest motiv. Cela dovedeşte, în ciuda tinereţii, o adevărată pricepere în a controla limbajul comun, cu toate asperităţile şi extravaganţele lui, lucru evident chiar şi în traducere. Camilo José Cela este un scriitor situat de partea experimentului, mai ales de limbaj. Romanele sale o atestă cu prisosinţă (de pildă, Cristo versus Arizona, proză pur experimentală). Este unul dintre puţinii autori conştienţi de potenţialităţile limbajului, dar şi de limitele acestuia.

Familia lui Pascual Duarte este un roman dur, cu un personaj dezabuzat, al cărui destin aminteşte, prin absurdul său, de cel al lui Meursault, personajul lui Camus din Străinul. Romanul lui Cela este de multe ori citat ca (prim) reprezentant al curentului numit tremendismo, curent literar în care violenţa este exacerbată, iar realismul nu are nici o coloratură sentimentală, este unul brut. Din acest motiv, Cela a ales să-şi scrie romanul din perspectiva protagonistului, adică la persoana I, evitând astfel soluţia facilă a povestirii clasice, a romanţării unor întâmplări tragice „reale”. Romanul lui Camilo José Cela vorbeşte despre condiţia umană, aşadar, fără ocolişuri, fără scurtături, fără preţiozităţi, mizând pe jocurile un destin implacabil, pe tragismul fatalităţii, ceea ce nu-l face mai puţin atractiv. Dimpotrivă.

bookaholic sustinut de carturesti stripe-01

Camilo José Cela, Familia lui Pascual Duarte, traducere de Ana Vădeanu, Editura Art, Bucureşti, 2013, 184 p. O găsiți pe librăria online Cărturești

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *