Când ne gândim la literatura nordică, ne vine în minte mai întâi genul poliţist sobru, bine construit, de apreciat prin modul în care revigorează un domeniu intens speculat. Aşa că atunci când am început romanul Biblioteca umbrelor, mă aşteptam la un thriller de acest gen, deşi celălalt roman al lui Mikkel Birkegaard, Condamnat la moarte, se remarca printr-o structură vizibil diferită – fără a fi dark, Condamnat la moarte reuşea să îmbine armonios suspansul tipic unei cărţi poliţiste cu fluiditatea unui roman fantasy. Dar Biblioteca umbrelor (Libri di Luca), care e romanul său de debut (2007), nu se mai apropie nici măcar prin atmosferă de thrillerele nordice, ci de misterul şi poezia din cărţile italianului Eco (de altfel, Jon, personajul central al cărţii, este pe jumătate italian).
În Numele trandafirului, există un personaj care e capabil de orice pentru a-i împiedica pe ceilalţi să aibă acces la o anumită carte, pentru că puterea literaturii este mai mare decât o simplă delectare, temându-se de consecinţele grave pe care le-ar putea avea în lumea reală. Şi în Biblioteca umbrelor, întâlnim paznici ai cuvintelor scrise, mânuitori dibaci ai fluxului de trăiri pe care îl creează literatura şi care pot utiliza aceste abilităţi speciale fie pentru a îmbogăţi şi colora realitatea, fie pentru propriile interese meschine. În Biblioteca umbrelor literatura nu mai este ţinută sub cheie, ci modelată şi interpretată de câţiva iniţiaţi, un fel de masoni ai literaturii, care umblă printre oamenii obişnuiţi, dar care nu sunt deloc obişnuiţi, reuşind să se conecteze la cel mai profund nivel cu textul scris.
În acest univers al iniţiaţilor, ai aşa-numiţilor Lectori, cei care sunt capabili să comunice cu sufletul cărţii, ordinea se împarte între Emiţători – cei care pot să dea „reliefare” în sensul dorit textului citit de cineva, recurgând uneori şi la mici „ajustări” ale impresiilor lăsate de un text, atunci când cel care îl citeşte trebuie să ia o decizie – şi Receptori, deţinătorii capacităţii de cuplare la canalul ce se deschide atunci când cineva citeşte.
Danish Literary Magazine cataloga această carte o îmbinare între Harry Potter, Indiana Jones şi Codul lui Da Vinci, dar nu mi se pare că este atât de comercială precum ar recomanda-o o astfel de asociere. Similitudinea cu Eco este suficientă şi dincolo de aceasta, cartea lui Birkegaard trebuie apreciată pentru aspectele sale inedite: plasarea, într-un cadru hipermodern, a unei lumi diferite, speciale, în care literatura – ce vis! – are un rol mult mai important decât simplul amuzament şi chiar dincolo de acumularea de informaţii.
Printr-o experienţă cu adevărat bibliofilă, la care probabil că visăm toţi bookaholicii, trece tânărul Jon, avocat de succes, căruia i se dă peste cap întreaga existenţă atunci când tatăl lui, librarul Luca, moare şi trebuie să se ocupe cu problemele legate de anticariatul său. O mică lume în sine, acest anticariat, pe dinafară părând o clădire modestă, care nu iese prin nimic în evidenţă, conţine, în interior, misterele unui univers fabulos, în care cărţile, cu cât sunt mai vechi şi mai citite, cu atât au puteri mai mari.
Împreună cu Katherina, o tânără dislexică, dar cu un mare potenţial de receptor, şi cu Iversen, prietenul şi ajutorul tatăului său, Jon porneşte într-o misiune periculoasă, de a-i opri pe membrii Organizaţiei Umbrelor, formată din lectori ce au scopuri malefice. Din acest punct, romanul dezvoltă o intrigă poliţistă, în care cei trei „eroi” ai Cărţilor trebuie să descopere cine este cel care trădează Societatea Bibliofililor şi care încearcă să menţină separarea dintre emiţători şi receptori, între care există suspiciuni. Odată pornit pe drumul acesta, Jon descoperă un labirint mult mai complicat decât se aştepta, Societatea având o istorie complexă şi îndelungată.
Deşi se vrea a fi un thriller, Biblioteca umbrelor este mai degrabă un roman mistery, aşa că să nu vă aşteptaţi la un ritm precipitat al naraţiunii sau la răsturnări spectaculoase de situaţie. Ceea ce conferă farmec acestei cărţi este dezvoltarea unui fir narativ cu accente de fantastic, prin crearea unei categorii de oameni cu abilităţi speciale, care pot avea acces un nivel profund al literaturii.
Pentru a-ţi da seama că eşti un „lector”, e nevoie să se producă o „activare”, dusă la bun sfârşit de un emiţător şi de un receptor. Când lumea înainte latentă a cărţilor devine colorată şi vie, cuvintele par să-l agreseze pe novice, care se simte asaltat din toate părţile de orice text, nu numai de cărţi, ci şi de orice mesaj scris. Dar după ce se obişnuieşte cu noua condiţie, o lume fascinantă îl aşteaptă, în care poate fi nu doar un simplu cititor, ci şi un creator.
Mikkel Birkegaard, Biblioteca umbrelor, traducere din limba daneză de Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iaşi, 2011
