O poezie autentică, tensionată, încărcată, poezia aia care-ți intră-n piele, care zguduie și pe care nu ți-o poți scoate din cap găsești în textele lui T.S. Khasis, acel Khasis care trăiește așa cum scrie și scrie așa cum trăiește, poetul blestemat, marginalul sublim cum îl numea Soviany. Recent, la Casa de Editură Max Blecher, i-a apărut cartea aparenta naturalețe a vieții, un volum excelent, tulburător până la cruzime, pe care vi-l recomandăm insistent, căruia revista Timpul chiar i-a dedicat zilele acestea un dosar. Khasis a debutat cu arta scalpării în 2005urmată de petea la prînz  (2008) și pe datorie (2011), carte ce reia textele din arta scalpării, cu câteva poeme inedite.

Pe T.S. Khasis l-am întâlnit la Bistrița, la minunatul festival de poezie, unde a avut o lectură. Ne-a făcut apoi bucuria să ne dea șapte poeme încă nepublicate care, sincer și direct spus, ne-au spart.

t.s. feeling festive at zona tei

avea un stil unic de a fi necruțător și combativ –
rupea tot, mai ales cînd i se părea că
țara asta a luat-o razna
și noi, copiii lui, nu dezvoltam obiceiuri sănătoase.

de cînd mă știu am încercat să te-nțeleg.
citeam cărțile pe care le citeai tu,
îmi plăcea Luna pentru că într-acolo priveai tu
cînd fumai singur pe balcon,
aș fi futut-o pe maică-mea pentru că o futeai tu,
însă cu spurcații n-am putut să țin vreodată
pentru că, așa cum zicea cantona,
nu îți alegi echipa cu care ții
așa cum nu îți alegi părinții,
echipa cu care ții e un dat
și asta nu ai înțeles tu despre mine și laurențiu.
tu, marx și engels.

geniu, voință, asta voiai de la noi, și să schimbăm lumea.
campania din galia, fizică cuantică, stoicii,
dar niciodată recviemul lui mozart, niciodată brazii-nzăpeziți.
cînd fumez singur pe balcon
mă întreb dacă a fost vorba de voință
atunci cînd i-ai tăiat gîtul soției tale
sau cînd ai schimbat tactica și ne-ai arătat
cum se dă la coaste cu picioarele. kung fu
de luni pînă vineri. dar în weekend ce-aveai?
voiai să schimbi lumea? 5840 zile cu tine-n
apartament = 140160 ore de filme horror cu tine-n apartament.
voiai să schimbi lumea? de douăzeci de ani laurențiu rîde isteric
cînd o acvilă traversează cerul și eu nu-s în stare
să-l vizitez, am vorbi numai despre tine. forța mea la 40
înseamnă cafele și cîteodată un joint, fiică-mea care
trăiește în orașul generalului tău preferat și ceva ambiguu,
o stare contemplativă, ceva nedeslușit, cred că-i nepăsare.

cînd am hrană mănînc pînă borăsc, cînd am țigări
fumez pînă amețesc. nu iubesc pe nimeni. nu urăsc pe nimeni.

dar tot ai schimbat ceva:
ești singurul om pe care-am visat că-l omor,
acum pot să-ți spun, doar
ești de ani buni la 6 metri sub pămînt,
sub margarete și narcise – doamne, cît urai florile! –
deși încă mă cac pe mine de frică
cînd îmi aduc aminte de tine.
în zilele tale bune îmi spuneai
că meursault e mai tîmpit decît camus, doi învinși.
nu contează decît învingătorii, fiule, învingătorii.
ei, cum e? ai învins?

pong ascultă la ușă

acolo unde nu se întîmplă
și nu se-avîntă nici vulturii –
cîteva zile pe an s-o duci imperial
întins într-un baldachin în toiul catastrofei,

cînd și cînd să pocnești din degete.
să devii universal pentru cineva,
comparat cu lumina solară,
🙂 deși nu mai poți derula –

și perfecțiunea? vulturul pescar

în minutul 85 coutinho trage cu latul la colțul lung și un spirit ales numără secundele

pong îngenuncheat – în jur
ceea ce s-a adunat de-a lungul
anilor – cu certitudinea că exact
în acel moment un pulsar emite e-

nergii mai clare decît
un șir de psalmi. decît.

substantive purpurii în paste de băneasa,
adjective de treabă.
să medităm cu încredere, pulsaric –
the best of dalai lama.

țin să te cunosc atît de bine
încît să nu-mi mai fie rușine de mine însumi –
ca și cum ai fi propria-mi
singurătate.

straturi de sentimente, nelipsitul ra-
finament
al gleznei. era rîndul tău să indici o
cale – sînt mereu acolo unde-ar fi fost nor-

mal să prețuiesc jocurile tale fragede

nu știu, cred că da

își organizează apărarea. melotraumatic,
un bas veteran cu vocea praf.
dar sînt alte voci,

materie
stelară,

fragmentosane
din lumea pe care-o purtai
după tine ca trena alboradă a unei comete.

veghează,
transformă

activ emoticon

ammianus marcellinus
asediat de persani și ciumă,
goana lui în noapte
și camaradul rănit, abandonat
și cum ai intrat tu în cameră
pe 20 mai 2006 cu părul desfăcut,
17 ani și <3
și te-așteptai la altceva –

cuvinte mai mari
decît noi +
imaculata zădărnicie din
ia-o de la 0.

treburile astea nu merg așa,
naiba știe cum merg. totul ar fi trebuit
să fie perfect –
în lipsa zeilor. totul?
da, totul. o.O
sau cum, în copilărie, călcam apăsat
în nisip / zăpadă / noroi
și-apoi ne studiam urmele
cu o-ncîntare pe care-acum,
cînd insist să pretind că am
atîtea de zis,
n-o pot ironiza –

pură inutilitate,
aur.

ești ok?
și tu răspunzi mereu
cu vorbe știute de mult timp,
căci nu s-ar cuveni să răspunzi altfel: (y)
da, sigur, sînt ok
și undeva, adîncite în materia lirică –
descrierea unui parc de statui
ți-o poate evoca – alte vorbe:
mă piș pe mormintele voastre –

și să trăiești cu gîndul la moarte –
și să rescrii, să rescrii
ce crezi despre lume,
despre sistemul solar
și despre acel moment cînd lansezi cuvinte,
mă bucur sau te iubesc sau am nevoie de tine,
și-n casă ori afară devine de neînțeles –
și tu – cu atît mai puțin.

:O

ce-ar fi să-i spun
că nu am iubit-o vreodată, că
toate cuvintele –
mai puternice, mai durabile decît iubirea –

au fost praf în ochi și pentru a
verifica efectul
unor seducătoare situații – tînără soție cu
binoclu la fereastră – ?

ar fi adevărat?
la fel de adevărat ca sunetul pa-și-lor
lui lars thorwald pe holul întunecat?
liniște-n prostie.

și nu uita să te pregătești,
și chiar să simți un început de spaimă –
omul-limită, eroul decisiv,
dar toate astea nu-s decît un mare căcat,

așa cum spunem uneori despre viață.

@

da, bineînțeles, a trebuit s-o facem și pe-asta: să ne așezăm la masa din sufragerie, față în față, și să ne lămurim, să hotărîm. și am băgat sabbath, planet caravan. mi-a venit să-i spun că fiecare atom

din corpurile noastre a fost creat în miezul unei stele și că soarele va deveni un fel de diamant în cer – și nu i-am spus. doar pentru o clipă, cum, tăcuți și obosiți, așteptam fiecare ca celălalt să-nceapă. și

ningea, n-am cum sa uit, cu o persistenta de care dragostea noastră nu fusese-n stare.și nici lumea. asta a fost? am întrebat. atît? eta carinae, 8000 de ani pînă să-i lumineze fizionomia, ura, disprețul.

și ochii ei albaștri. da, asta a fost, a răspuns.

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. Pingback: 3poeme de T.S Khasis – Blog Arădean

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *