Torturat în sensul peiorativ, adică volume care m-au chinuit, într-un fel sau altul – fie că le-am înghițit cu greu, fie că le-am abandonat și asta mă obsedează și acum, că le-am citit prea devreme sau prea târziu, că nu voiam să le citesc, dar a trebuit s-o fac, că m-au dezamăgit sau mi-au creat anumite neplăceri. În ”meseria” de cititor nu cred să existe cineva care să nu fi fost bântuit, ros de remușcări, căruia să nu-i fie rușine că n-a citit vreo capodoperă sau a citit-o din două în două pagini, care să nu regrete vreo carte sau vreun autor pe care l-a ratat etc. 

Luați-o, rogu-vă, ca pe o confesiune a unei cititoare – veți vedea, sunt multe detalii subiective, dar sunt strâns legate de motivul pentru care acele cărți apar pe lista aceasta. De teamă să nu vă plictisesc, am ales doar șapte cărți care m-au torturat, dintr-un pomelnic de peste douăzeci, astfel: două cărți din copilărie, două cărți din adolescență, două cărți care m-au torturat în timpul facultății și una care mi-a venit de hac recent. Am luat-o cronologic pentru că mi-a fost mai ușor, lecturile mele se împart, majoritatea, în perioade, în categoria ”de la școală” sau ”din afara școlii”, obligatoriu, opțional, mult voluntar/ individual.

Sper ca pe voi să nu vă fi chinuit cărțile acestea. Însă mi-ar plăcea să-mi împărtășiți experiențele voastre: care au fost cărțile care v-au torturat, de ce, în ce context etc. :).

20 000 de leghe sub mări, de Jules Verne

20000-de-leghe-sub-mari Jules VerneSă fi avut nouă-zece ani când, într-o vizită la București, la nașii mei acasă (care aveau un băiat, așa că se explică existența cărților respective), am descoperit, în biblioteca lor (îmi băgam nasul peste tot dacă mă lăsau singură), două volume care mi-au atras atenția. În primul rând, aveau coperte tari și groase, chestie pe care nu o prea văzusem până atunci și m-a surprins. Apoi, îmi plăceau ilustrațiile copertelor – niște oameni care se uitau la o caracatiță imensă trebuie să-mi fi pus capacul. Am silabisit titlul – 20 000 de leghe sub mărinu-mi plăcea – și apoi am fost descoperită: ai mei au venit în camera respectivă, m-au prins cu volumele alea în brațe și m-au întrebat ce fac. Le-am spus că vreau să citesc cărțile respective – deși mințeam, nu mai voiam după ce citisem titlul, dar nu puteam explica indiscreția mea altfel -, iar ei au fost atât de drăguți încât le-au cerut împrumut.

Am plecat cu ele acasă (nu sunt acum acolo să verific, dar îmi amintesc că erau două volume ale cărții). O vreme, am reușit să mă eschivez, pretextând că ”trebuia” să citesc alte cărți înaintea acelora. Pentru școală, desigur. Numai că ai mei, oameni neobișnuiți să împrumute ceva, făceau presiuni asupra mea pentru ca, mai apoi, să le returneze. Fără tragere de inimă, m-am apucat. Am renunțat după câteva pagini, nu mă atrăgea deloc, nu aveam nicio curiozitate legată de o viitoare expediție pe mare. Am pus-o deoparte și m-am tratat cu Edmondo de Amicis, cu Mark Twain, cu Hector Malot și alții.

Dar nici ai mei nu se lăsau cu una, cu două. Periodic, mă întrebau dacă am citit volumele respective. Mi-era rușine să le spun că nu-mi plac (nu mă întrebați de ce, habar n-am). Așa că, cel puțin atunci când eram în compania lor, citeam două-trei pagini. Mi-amintesc că nu mă interesa absolut deloc oceanografia, biologia marină, nu voiam să știu ce-i ăla un submarin, ce mai fac Aronnax și Nemo, nimic. Detestam din toată ființa mea de copil cartea asta. Și n-am reușit s-o termin niciodată – nici s-o returnez, mi-era teamă că nașii mă vor întreba despre ce e cartea, cum mi s-a părut, așa că am ascuns-o într-un sertar și este încă acolo :). Cred că toată lumea a uitat de ea. Numai eu nu. Și mă îndoiesc că o voi citi vreodată. M-am împăcat cu Jules Verne odată cu Ocolul pământului în optzeci de zile, Cinci săptămâni în balon și Căpitan la cincisprezece ani – fiți pe pace, nu m-aș mai fi apropiat de Verne dacă nu era în bibliografia de lecturi de vară; din fericire a fost și, de data aceea, a mers.

Robinson Crusoe, de Daniel Defoe

Robinson Crusoe Daniel DefoeMama mea, de meserie operator chimic (a profesat în domeniu vreme de câțiva ani), avea o dragoste aparte pentru literatură. Nu mi-a spus-o niciodată, însă îmi amintesc cu drag că, în concedii (singurele momente când avea vreme), citea pe rupte: pe plajă, în cort, în mașină, pe un scaun la munte etc. Ei, și începuse ea să facă un lucru grozav: când am intrat la școală, a întrebat în stânga și-n dreapta de ce cărți vom avea nevoie în viitor (eu și sora mea) și a început să le caute și să le cumpere. Așa m-am ales în bibliotecă cu volume nou-nouțe, frumos desenate, cu un miros irezistibil.

Într-o vară, am luat la rând volumele. Robinson Crusoe a fost unul dintre ele – și avea să mă tortureze într-un mod aparte. Începutul m-a plictisit groaznic și, cum pe vremea respectivă n-aveam nicio remușcare legată de abandonarea cărților, era cât pe ce s-o las. Printr-o întâmplare, am ajuns în punctul naufragiului. Și atât mi-a trebuit. Am continuat lectura absorbită. Eram acolo, cu Robinson și cu Vineri pe insulă. Mă minunam de tot ce se întâmplă. Mă îngrijorau și pe mine urmele pe care le găsise protagonistul. Și recoltele. Eram acolo, în umbra lor. Și am ajuns la ultimele capitole. Nu m-am putut împăca cu ideea că Robinson a fost salvat, că a părăsit insula – și-așa n-avea la ce sau cine să se întoarcă, nu-i așa? Până când autorul chiar a întins coarda: banii au răsărit de nicăieri ca recompensă, ba chiar și o soție (mai și moare între timp). Tras de păr. M-am supărat, nu mi-a plăcut. Voiam să rămână pe insulă, să facă alte descoperiri, să trăiască liniștit cu prietenul lui. M-aș fi dus și eu acolo.

Nu cred că înțelegeam prea bine (era cam în același timp cu 20 000 de leghe sub mări) pe vremea aceea că o carte nu poate avea alt sfârșit, că e așa cum a lăsat-o autorul. Astfel încât, măcinată de cum se încheia, am luat la rând exemplarele Robinson Crusoe din biblioteca școlii, citind doar ultimele capitole. Apoi cărțile din clădirea Casei de Cultură. A urmat Biblioteca Județeană. Toate sfârșiturile erau la fel! Crunt. Mă teroriza. Mi-am înecat amarul în alte cărți :).

În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust

In cautarea timpului pierdut -Swann Marcel ProustPovestea aceasta începe deja la liceu, chiar în clasa a noua. Am vrut să merg la filologie și, în primele săptămâni de școală, mergeam acasă înspăimântată: aveam un prof de română al naibii, extrem de sever și de critic, cu nume de mareșal (Antonescu, evident 🙂 ). Ne dădea de citit imens – în jur de cinci cărți pe săptămână, nu numai beletristică – și ne verifica la sânge. Nu-l puteai păcăli – și, serios acum, de ce ai fi încercat s-o faci? Mie-mi plăcea să citesc, cărțile pe care ni le dădea erau, în mare, minunate; singura problemă era că te intimida. Eu eram mai retrasă, așa că nu mă descurcam niciodată în ”confruntările” cu el, chiar dacă îmi făceam ”temele”.

Printre scopurile lui în viață se număra și lectura integrală a operei lui Proust înainte de a termina liceul. Nu-mi suna rău, n-aveam de ce să mă tem. Până când am luat primul volum de la bibliotecă, Swann. M-am blocat. Mă obosea, mă plictisea, nu înțelegeam mai nimic. Numai că pe proful de română nu-l interesa: trebuia citit și cu asta basta. Am înghițit episodul cu faimoasele madlene de parcă îmi dădea cineva otravă. Am ajuns la ultima pagină. Am făcut față întrebărilor lui pe marginea textului și am ieșit victorioasă din confruntarea cu el. Eram în al nouălea cer!

Bun. Dar n-aveam de unde să știu că, în semestrul al doilea, avea să ne dea de citit următorul volum. Poftim? N-a fost suficient unul? Nu. La jumătatea celui de-al doilea am cedat. N-am fost singura care a dezertat, dacă vă întrebați. Problema era că, la fiecare oră, de fiecare dată când îl întâlneam pe holurile liceului sau pe străzile din oraș, mă temeam că îmi va pune o întrebare din La umbra fetelor în floare și mă va prinde, că-și va da seama că n-am terminat-o. Mă vedeam corijentă. Îmi era inima mică, mică, de fiecare dată. Noaptea aveam coșmaruri. Mă gândeam că ar trebui să mă reîntorc la ea, să termin odată cu tot chinul acela. N-am făcut-o. Dar am terminat clasa a noua cu bine 🙂 – cum am scăpat, vă povestesc altădată.

M-am reîntors În căutarea timpului pierdut la facultate unde, desigur, o aveam din nou de citit – tot integral, ce credeați? Am recitit volumul al doilea, pe tot de data aceasta. Dar n-am mers mai departe cu lectura și mi-e rușine și acum. Poate prima dată a fost prea devreme, dar a doua oară? Un eșec personal.

Divina Comedie, de Dante Alighieri

Divina Comedie Infernul DanteTot de la profu’ de română mi se trage și experiența cu Divina Comedie. E adevărat că era super bun pe literatură și că mare parte dintre lecturile mele de bază i le datorez. Însă cu volumul lui Alighieri a întrecut măsura: îi plăcea atât de tare încât nu a fost suficient să-l citim, ci ne-a pus să învățăm, pe de rost, în italiană (mă rog, în dialectul toscan), cântul al treilea din Infernul. Învățat pe de rost să zicem că e ok; dar în italiană? Noi studiam franceza, engleza și germana. Ați încercat vreodată să învățați versuri într-o limbă care vă este complet străină? Este cel puțin dificil. Mai ales dacă există și ”pretenția” să pronunți corect. Nimeni dintre cunoștințele mele, rudele, vecinii etc., nu știau italiană; internet n-aveam acasă; iar cântul din Infernul nu fusese pus pe muzică :).

Tragedii succesive s-au dezlănțuit la elevele de la filologie – ne văitam pe holuri, ne tânguiam, încercam să scăpăm cu orice preț. N-a fost chip. Proful nu s-a lăsat înduplecat. Și, deși poemul lui Dante îmi plăcuse mult (acum nu cred că-l înțelesesem cine știe cât, dar teribilismul vârstei mă făcuse să mă cred expertă), memoria nu mă ajuta deloc. Și acum mi se zbârlește părul pe mine când mi-aduc aminte versurile (singurele pe care le mai știu):

Dinanzi a me non fuor cose create

se non etterne, e io etterno duro.

Lasciate ogni speranza, voi ch’entrate

(N-a fost creată – în urma mea substanţă –

eternă-s ca şi cele-etern create.

Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!)

M-a torturat. Zilnic. Constant. Recitam non-stop. Și, când mi-a venit rândul (spuneam fiecare câte o strofă și cine urma la rând continua de unde rămăsese precedenta), m-am bâlbâit. Tunete și fulgere, atât vă mai spun.

Mănăstirea din Parma, de Stendhal

manastirea-din-parma StendhalAm iubit Roșu și negru cu o pasiune fără seamăn. Am citit-o prima dată în adolescență (când m-aș fi măritat cu Julien 🙂 ), iar a doua oară în timpul facultății. Ambele dăți au fost super experiențe de lectură (eram îndrăgostită de realiști, în general). Voiam să-l citesc mai mult pe Stendhal, așa că a ajunge la Mănăstirea din Parma era o chestiune de timp.

Studentă fiind, tot la bibliotecă am mers. Poate că e ”vina” examenelor, poate că aveam prea multe cărți pe care le citeam în paralel, poate că Fabrice del Dongo nu semăna deloc cu Julien Sorel, habar n-am care a fost motivul, dar am abandonat-o. Decizie grea, să știți, pentru că Stendhal era zeu pentru mine. M-a chinuit faptul că, deși scrisă în același stil alert, realist, aventuros ș.a.m.d, precum Roșu și negru, n-am putut să termin nici măcar primul volum. Așa că, la un târg de carte de acum câțiva ani, zărind-o la un preț foarte bun, mi-am cumpărat-o. Adună praful în bibliotecă, încă n-am avut curajul să mă reîmprietenesc cu ea – de teamă că voi ajunge la același deznodământ. Dar e în capul meu. Curând, poate…

Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir

cantemir_dimitrie-istoria_ieroglificaNu știu dacă am menționat-o vreodată, dar eu am absolvit secția de Literatură Universală și Comparată – o splendoare de specializare -, nu pe cea de Română. Aveam, semestrial, un singur curs pe literatură română – se numea Literatura română în context european (parcă). Am avut profesori unul și unul, e drept, dar un singur curs era puțin pentru câte opere și câți autori ar fi trebuit să studiem. Mă rog, aceasta este altă discuție.

Cert este că, inevitabil, l-am primit pe lista de lecturi pe marele domn (nu, nu sunt ironică) Dimitrie Cantemir (făcusem cunoștință cu el din liceu, nu era nimic dubios). Cu Istoria ieroglifică, bineînțeles. Limba și exprimarea greoaie m-au dat peste cap. Sigur că scriitorul se juca acolo cu grație, subiectul era alegoric, personajele erau construite foarte fain ș.a.m.d. Dar, pentru mine, era ilizibil. Elitiștii sunt rugați să conștientizeze că, deși este, într-adevăr, o carte de căpătâi a literaturii române, poate da migrene serioase.

Cu toate acestea, aveam examen, iar cartea era inclusă. Am citit-o efectiv cu noduri în gât. M-a bântuit Struţocămila, o visasem înainte de test și-mi spunea că nu știu nimic despre ea – vedeți, toate torturile mele se reflectau în vis :D. Am inclus-o pe lista aceasta de cărți care m-au torturat pentru că așa mi-a rămas în minte – deși parcă aș vrea să am răbdare s-o reiau.

Mămica la două albăstrele, de Doina Ruști

mamica-la-doua-albastrele_1_fullsizeCu volumul acesta ajung la perioada contemporană articolului de față.

Nu săriți: îmi place de doamna Doina Ruști – este o prezență foarte plăcută, am ascultat-o cu diverse ocazii pe la târguri de carte, festivaluri, lansări. În plus, a reprezentat România de multe ori prin afară. Este un exemplu foarte pertinent de cum ar trebui să se promoveze toți autorii români pentru a se face cunoscuți. Din punct de vedere al literaturii dumneaei, spuneam acum aproape un an că singurul volum pe care l-am citit, în afară de Mămica la două albăstrele, a fost Omulețul roșu – găsită în Biblioteca Județeană și citită pe nerăsuflate, pe la începutul liceului, mai ales datorită conversațiilor atipice (pe vremea aceea) dintre personaje (pe Yahoo Messenger). Apoi am uitat, m-am avântat în alte literaturi și asta a fost.

Până la apariția de anul trecut: Mămica la două albăstrele. Am început s-o citesc crezând că dau iar de ceva fain. Povestea unui cameraman, None, a soției lui, Flori, a copilului lor adoptat, Carina, a mamei lui None, Geta, care locuiește cu cei trei în propria ei casă, presărată cu o infidelitate (a lui None cu o cântăreață faimoasă, Li Zeta), cu mesaje date pe Facebook de Geta lui Ponta (da, da, cel care-și anunță candidatura la președinție) și viceversa, cu intrigi plate și stângăcii la tot pasul, nu mi-au priit. Deloc. Pe larg, am spus aici de ce. Pe scurt, am trecut-o pe lista de față pentru că volumul acesta m-a torturat într-un fel special: mi-a redus apetitul pentru lectură timp de trei-patru luni de zile, cât timp am fost blocată în el. Și acest lucru m-a afectat poate mai mult decât toate celelalte cărți enumerate mai sus.

 

E rândul vostru acum :).

Sursă imagine principală

48 comentarii
  1. AvatarDorina Danila

    Si de ce le-ai lasat sa te tortureze? Eu am hotarat demult sa nu citesc nicio carte care nu-mi place. Demult inseamna de cand am terminat cu lecturile obligatorii de la scoala :).

    Reply
  2. Avatarviorica

    am citit cu o placere “nebuna” (cu sau fara cratima)acest periplu…de reistente.momentele fac de o carte stranie. si suna mai viu decit “bucuriile” (de lectura, fireste)

    Reply
  3. AvatarLoredana

    Interesant, nu ești singura torturată de Jules Verne, la mine se adugă și Dumas, cam tot ce a scris. Nu-mi place eroismul idealizat în mantrele romantismului.
    Dar le-am citit de voie, de nevoie, căci mătușa, persoana care mi-a insuflat dorința de a citi, nu mi-a lăsat de ales, nici eu nu mi-aș fi lăsat de ales.
    În schimb mă obsedează Ulise a lui James Joyce, urăsc acea carte de mult ce o iubesc.

    Reply
  4. Avatardiana

    Nu pot sa cred, am o lista aproape identica, mai puțin “Mămică…” și Robinson! Daniel Defoe mi-a plăcut, mă și gândeam ce mult suferea familia lui, așa ca m-a bucurat finalul. Cu o paranteza: il cam urăsc pe Proust, sigur înțeleg de ce este apreciat și studiat, dar nu îmi place și pace. Intr-un efort aproape mortal am citit Swann…

    Reply
  5. AvatarArmand

    1. ”Pe cărări de munte” de Calistrat Hogaș. După aproape două decenii jumătate, simplul gând al recitirii torpilează orice vag demers.
    2. ”Cei trei muschetari”. Citită la insistența părinților. După parcurgere, decretînd -o cea mai proastă carte. Trofeul încă îi aparține.
    3. Jules Verne. Citit din obligație. Plăcut abia în clasa a VIII -a. Cînd, sub aceleași presiuni – ”ești prea mare pentru Jules Verne !„, încheiată relația.
    4. ”Alchimistul” . Citit din plictis. Enervat la culme.
    5. ”În căutarea timpului pierdut” Cercetat număr de pagini cu acribie. Apoi șters riguros titlul parcurs. Urmărit volumele rămase. Stat în parc, în troleu și în gară, ratând persoana pe care o așteptam. Apoi, ceva mănunchiuri de nopși și trezituri în zori. Singura carte/serie parcursă cu asemenea îndârjire.

    Reply
  6. AvatarCorina

    1-“Concert din muzica de Batch” de Hortensia P. Bengescu
    2-“Ultima noapte de dragoste,intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu
    3-“Numele Trandafirului”-Unberto Eco
    4-“Sa cunosti o femeie”-Amos Oz
    5-“Un veac de singuratate”-Gabriel Garcia Marquez
    6-“Shogun”- James Clavell
    7- “Craii de Curtea Veche”-Mateiu Caragiale

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *