Articolul ăsta și sondajul de la care a pornit m-au făcut să ridic o sprânceană, apoi pe cealaltă și să mă uit la teancul de cărți începute și neterminate. Fac parte din categoria aia nesuferită de oameni care, dacă nu le place o carte, renunță fără regrete la ea și se apucă de altceva. Nu e bine, știu, pot fi surprize și în ultimele pagini. Dar nu mă pot abține.
Mă plictisesc ușor. Și așa atenția mea e praf, memoria ce să mai zic, îmi umblă mintea prin colțuri și, dacă o carte nu mă prinde și mă ține acolo, m-a pierdut de cititor. Câteodată le reiau, cu sentimentul vinovăției că am ratat ceva. Alteori le las acolo, părăsite și neconsolate. Nu văd de ce mi-aș pierde timpul cu o carte cu care nu empatizez sub nici o formă și de ce nu mi l-aș folosi mai bine să citesc una care îmi spune ceva.
Iar aici nu vorbim de cărți bune sau proaste. Mă pot plictisi cu același talent la un text de mâna a paișpea și la unul considerat capodoperă. N-am terminat până acum (și le-am început acum vreo 12 ani) nici Procesul lui Kafka, nici Ulise. La fel de bine (dar, recunosc, destul de rar) mă pot distra fără enervări la o carte considerată proastă, apreciindu-i umorul involuntar. Că tot scria Ioana de așa zisele plăceri vinovate.
Un exemplu recent, citisem lucruri bune despre cartea asta – Unmastered. A book on desire, most difficult to tell. Mi-am cumpărat-o în format digital și-mi venea să dau cu Kindle-ul de perete după câteva pagini. Am rezistat un timp (e scurtă, cu 2-3 aforisme aruncate pe pagină) doar să văd ce platitudini mai debitează autoarea. Vai, și ce platitudini! ” “it is dangerous to be a girl. Dangerous to be exciting to others”, “In order to protect myself from the world I had to protect myself from myself.”, “I am afraid of becoming a man. All muscle, fur, eruption. I am afraid of repelling with my desire.” Buhuhu!
Mă întreb însă dacă merită să termini o carte care nu-ți spune nimic sau care te enervează. Oare îți va rezerva o revelație pe final? Sau pur și simplu ai pierdut câteva ore din viață și câțiva neuroni?
Singurele cărți pe care le-am dus până la capăt cu noduri în gât și spasme în stomac au fost cele din programa pentru licența de la Litere. Cât m-am chinuit atunci cu Breban și Buzura! Nu mai găsesc cărțile, le-am exilat probabil acasă la ai mei în vreun fund de bibliotecă, dar îmi amintesc că le umplusem cu creionul de comentarii deloc măgulitoare. Pentru bac n-am fost dispusă la asemenea eforturi, așa că mi-am rugat un coleg, singurul din clasă care o citise pe Hortensia, să-mi facă și mie o schemă și să-mi explice care-i faza.
Mai există însă o categorie de cărți cu un statut ceva mai ciudat: cele pe care, deși îmi plac, le abandonez la un moment dat. Bad timing. Nu ești mereu în starea potrivită pentru a citi o anume carte. Mai am și acum un sfert din Ada sau ardoarea și știu că, pentru a o înțelege pe bune, am nevoie s-o reiau de la capăt (că tot ziceam ceva de memorie proastă la început). Încă mă lupt cu Șotron, îmi place foarte mult, dar mi se pare atât de încărcată de detalii, cu un limbaj înșelător și fluid, încât mă obsește câteodată.
Bineînțeles, mai sunt și cărțile pe care le citești la vârsta nepotrivită. Sau fără pregătirea potrivită. Or fi ele geniale, dar degeaba dacă n-ai priceput nimic din paginile alea. Iar aici vine o lungă listă de lecturi din adolescență. Dar aici e altă poveste, pe care o discutăm separat.
Sau sunt cărțile care, de la un punct încolo, nu îmi mai spun nimic. Mi-au plăcut, am învățat ceva, dar se lungesc peste limitele atenției mele de adult cu început de adhd. Când încep să sar rânduri, să-mi verific Facebookul pe mobil sau să mă uit câte pagini mai am din carte e semn rău, n-o mai duce mult lectura.
Pe de altă parte, dacă o carte m-a prins, citesc încontinuu, nu dorm și nu mă interesează altceva. E vorba și de așteptări. De exemplu, am citit pe nerăsuflate, cu nopți nedormite, Homo Faber și Eu nu sunt Stiller de Max Frisch. Mi-au plăcut atât de mult încât m-am apucat cu multă frenezie și așteptări mari de Montauk. N-am rezistat mult, nu că nu mi-ar fi plăcut, dar mă așteptam să mă prindă la fel de tare ca celelalte două. La fel și cu Posedații (pe care am terminat-o însă), un Gombrowicz atipic, diferit de cărți ca Ferdydurke, Cosmos sau Pornografie.
La voi cum e? Cosumați cărți cu noduri în gât sau renunțați la ele?
de un an si jumatate am abandonat versetele satanice, mai aveam 50 de pagini pana la finish. chiar imi pare rau, dar poate de Craciun, cine stie…
la mine sotron a mers chiar bine.
Am abandonat “Lolita” si “Pianista” cu gandul de a nu le reciti… de ceva vreme ma gandesc ca poate nu era momentul potrivit si-mi spun ca le voi relua… Am incercat de 3 ori sa citesc “Patul lui Procust” (singura pe care am reinceput-o de tot atatea ori – de obicei nu e nevoie, pentru ca citesc carti in paralel si nu mi-e greu sa ma reapuc de “abandonate”),mi-am dat seama ca e imposibil, cu atat mai mult cu cat citisem de multa critica despre ea pentru olimpiada de romana – de altfel, subiectul imi placea :). Ma enerveaza golul pe care il lasa, totusi, mare parte dintre cartile pe care nu le duc la bun sfarsit…
La fel ca şi tine, ce nu îmi place abandonez. Şi uite aşa am strâns un teanc de cărţi începute şi lăsate.
Din fericire fac partea din categoria persoanelor care nu lasa lucrurile neterminate asa ca oricat de tare m-ar “chinuii” o carte ,gandul ca as lasa ceva ceva neterminat e si mai chinuitor. Ultima carte finalizta in aprox 2 luni cu multe autoincurajari si insistente a fost “Numele trandafirului” cu toate ca de cele mai multe ori gandul imi zbura in alta parte 😀
De ce din fericire? Timp pierdut pentru ceva ce nu-ti face placere.
Și eu am abandonat ‘Numele trandafirului’ , plănuiesc s-o termin dar nu știu când (e una din puținele cărți pe care nu le-am terminat). ‘Procesul’ am citit-o dintr-o suflare și aș mai citi-o încă o data, mi-a plăcut.