Articolul ăsta și sondajul de la care a pornit m-au făcut să ridic o sprânceană, apoi pe cealaltă și să mă uit la teancul de cărți începute și neterminate. Fac parte din categoria aia nesuferită de oameni care, dacă nu le place o carte, renunță fără regrete la ea și se apucă de altceva. Nu e bine, știu, pot fi surprize și în ultimele pagini. Dar nu mă pot abține.

Mă plictisesc ușor. Și așa atenția mea e praf, memoria ce să mai zic, îmi umblă mintea prin colțuri și, dacă o carte nu mă prinde și mă ține acolo, m-a pierdut de cititor. Câteodată le reiau, cu sentimentul vinovăției că am ratat ceva. Alteori le las acolo, părăsite și neconsolate. Nu văd de ce mi-aș pierde timpul cu o carte cu care nu empatizez sub nici o formă și de ce nu mi l-aș folosi mai bine să citesc una care îmi spune ceva.

Iar aici nu vorbim de cărți bune sau proaste. Mă pot plictisi cu același talent la un text de mâna a paișpea și la unul considerat capodoperă. N-am terminat până acum (și le-am început acum vreo 12 ani) nici Procesul lui Kafka, nici Ulise.  La fel de bine (dar, recunosc, destul de rar) mă pot distra fără enervări la o carte considerată proastă, apreciindu-i umorul involuntar. Că tot scria Ioana de așa zisele plăceri vinovate.

Un exemplu recent, citisem lucruri bune despre cartea asta – Unmastered. A book on desire, most difficult to tell. Mi-am cumpărat-o în format digital și-mi venea să dau cu Kindle-ul de perete după câteva pagini. Am rezistat un timp (e scurtă, cu 2-3 aforisme aruncate pe pagină) doar să văd ce platitudini mai debitează autoarea. Vai, și ce platitudini! ” “it is dangerous to be a girl. Dangerous to be exciting to others”, “In order to protect myself from the world I had to protect myself from myself.”, “I am afraid of becoming a man. All muscle, fur, eruption. I am afraid of repelling with my desire.” Buhuhu!

Mă întreb însă dacă merită să termini o carte care nu-ți spune nimic sau care te enervează. Oare îți va rezerva o revelație pe final? Sau pur și simplu ai pierdut câteva ore din viață și câțiva neuroni?

Singurele cărți pe care le-am dus până la capăt cu noduri în gât și spasme în stomac au fost cele din programa pentru licența de la Litere. Cât m-am chinuit atunci cu Breban și Buzura! Nu mai găsesc cărțile, le-am exilat probabil acasă la ai mei în vreun fund de bibliotecă, dar îmi amintesc că le umplusem cu creionul de comentarii deloc măgulitoare. Pentru bac n-am fost dispusă la asemenea eforturi, așa că mi-am rugat un coleg, singurul din clasă care o citise pe Hortensia, să-mi facă și mie o schemă și să-mi explice care-i faza.

Mai există însă o categorie de cărți cu un statut ceva mai ciudat: cele pe care, deși îmi plac, le abandonez la un moment dat. Bad timing. Nu ești mereu în starea potrivită pentru a citi o anume carte. Mai am și acum un sfert din Ada sau ardoarea și știu că, pentru a o înțelege pe bune, am nevoie s-o reiau de la capăt (că tot ziceam ceva de memorie proastă la început). Încă mă lupt cu Șotron, îmi place foarte mult, dar mi se pare atât de încărcată de detalii, cu un limbaj înșelător și fluid, încât mă obsește câteodată.

Bineînțeles, mai sunt și cărțile pe care le citești la vârsta nepotrivită. Sau fără pregătirea potrivită. Or fi ele geniale, dar degeaba dacă n-ai priceput nimic din paginile alea. Iar aici vine o lungă listă de lecturi din adolescență. Dar aici e altă poveste, pe care o discutăm separat.

Sau sunt cărțile care, de la un punct încolo, nu îmi mai spun nimic. Mi-au plăcut, am învățat ceva, dar se lungesc peste limitele atenției mele de adult cu început de adhd. Când încep să sar rânduri, să-mi verific Facebookul pe mobil sau să mă uit câte pagini mai am din carte e semn rău, n-o mai duce mult lectura.

Pe de altă parte, dacă o carte m-a prins, citesc încontinuu, nu dorm și nu mă interesează altceva. E vorba și de așteptări. De exemplu, am citit pe nerăsuflate, cu nopți nedormite, Homo Faber și Eu nu sunt Stiller de Max Frisch. Mi-au plăcut atât de mult încât m-am apucat cu multă frenezie și așteptări mari de Montauk. N-am rezistat mult, nu că nu mi-ar fi plăcut, dar mă așteptam să mă prindă la fel de tare ca celelalte două. La fel și cu Posedații (pe care am terminat-o însă), un Gombrowicz atipic, diferit de cărți ca Ferdydurke, Cosmos sau Pornografie.

La voi cum e? Cosumați cărți cu noduri în gât sau renunțați la ele?

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


16 comentarii
  1. Gabriel

    ” La rascruce de vanturi” :)) am citit cam o treime, cu noduri mari in gat, apoi am lasat-o si am revenit dupa cateva saptamani…habar nu am mai avut unde ramasesem si din orice punct incercam sa reiau, ma pierdeam in cuvinte straine 😀 abandon, asadar…

    Reply
  2. iulia

    inainte corelam finalizarea unei carti nepotrivite mie cu o izbanda, cu o mare cucerire a ratiunii asupra slabiciunii de a nu duce la bun sfarsit ceva, acum pur si simplu consider ca timpul mi-e prea pretios pentru a-l irosi pe carti care nu ma misca sau cu care nu rezonez

    Reply
  3. Daria

    Pana acum cativa ani citeam ca o disperata pana la ultima pagina orice carte pe care o hotaram demna de ochii mei. Si asta se intampla indiferent daca ma plictisea de moarte sau daca nu mai mancam ca sa nu o las vreo secunda din maini.
    Pe parcurs insa am realizat ca aceste sfortari nu au nici un rezultat: daca nu imi place cartea oricum pe termen lung nu voi ramane cu nimic. Cum timpul este pretios, prefer sa il folosesc cu folos. Mai bine recitesc carti dragi sufletului decat sa ma chinui sa citesc ceva anost pentru mine.

    Reply
  4. Eliza

    Si eu am patit-o, carti cu care imi venea “sa arunc dupa caini”. Totusi la cateva am tras de mine si le-am terminat. Am avut un sentiment de izbanda mai ceva decat Stefan dupa batalia de la Valea Alba. Totusi acum parca nu imi mai vine, hedonistul din mine a invins viteazul. Totusi chiar daca hotarasc ca relatia cu o carte nu mai merge,citesc intotdeauna finalul 🙂

    Reply
  5. Daria

    Foarte rar las neterminata o carte dar totusi de-a lungul timpului am avut parte de cateva renuntari:
    Faimoasa “Un veac de singuratate” a lui Marques nu a reusit deloc sa ma prinda asa ca dupa vreo 170 pagini chinuite am renuntat definitiv la ea. Totusi nu l-am abandonat total pe Marques, am incercat si “Dragoste in vremea holerei”, care mi-a lasat acelasi gust amar desi am terminat-o destul de usor, lectura fiind placuta, dar personajul scotandu-ma teribil din minti.
    Tot la capitolul renuntari se inscrie si “Manualul inchizitorilor” al lui António Lobo Antunes care mi s-a parut foarte incalcita, iar frazele mult prea lungi pentru a mai intelege sensul propozitiei.
    Printre cartile citite cu noduri in gat ar fi Sotron a lui Cortazar si cam atat imi vine in minte acum.
    Solaris – Lem Stanislaw (desi se presupune ca este o carte de referinta a SF-ului

    Reply
  6. Daria

    am citit-o cu greu si nu am inteles mare lucru, asta fiind prima si ultima carte SF de care m-am atins.

    Reply
  7. razvan

    Pe mine sincer m-a cam luat somnu la jumatatea “Fratilor Karamazov” (probabil nici nu eram prea odihnit pentru a intelege acea parte) dar a meritat sa indur un capitol-doua pentru a ma bucura de finalul nemaipomenit, in stilul pe care il ador la Dostoievski.

    Reply
  8. Ionut

    Am citit Lolita,in urma cu ceva ani, felicitandu-ma pentru fiecare pagina terminata. Cortazar si Nabokov sunt o cauza pierduta penrtu mine. La fel si Ulysses.In ultimii ani nu mai am rabdare decat de carti de idei si mai putin spre deloc de cele de stil.

    Reply
  9. Gabriela S

    Asta mi-aduce aminte de un sfat dat de diriga mea din liceu – “viata e prea scurta pentru a citi carti proaste”. As fi tins sa-i dau dreptate, chiar daca exemplul ei pleca de “Lord of the Rings”, volume care mie mi-au starnit un interes maxim pentru lumea fantasticului, dupa ce Harap Alb si Aleodor Imparat (opere obligatorii in scoala de pe atunci) esuasera maxim. Dar dupa, stai si te gandesti, cum ajungi sa judeci daca o carte e “proasta” sau nu, daca merita citita sau nu? Dupa opiniile criticilor, colegilor sau vanzatoarei de la librarie, dupa prefata, dupa primul capitol? Nu. Doar dupa ce o citesti, tu, singurel, independent de parerile celor din jur. Si ca sa iti poti forma o opinie la limita dintre obiectiv si subiectiv, e indicat sa o citesti pe toata. Da, recunosc, sunt carti la care vrei sa le rupi paginile. Acest sentiment l-am trait citind “De veghe in lanul de secara”, o opera renumita si apreciata de multi. Per ansamblu, nu mi-a placut. Dar ma bucur ca nu am renuntat la ea, intrucat, spre partea de final, am gasit un pasaj la care am zis “ah, uite si ceva dragut”. M-am agatat de pasajul acela pentru a nu incadra timpul acordat citirii in unul “irosit”. Plus, ca acum daca se intampla sa iau parte la o dezbatere pe aceasta tema, pot spune raspicat “nu, nu-mi place! De ce? Pentru ca x si y.” De asemenea, perseverenta de a termina o carte care nu iti imbie simturile neaparat, poate fi un exercitiu bun pentru viata de zi cu zi. O poti interpreta ca pe un exercitiu de depasire a propriei limite, la un nivel minimal, desigur. Iti poti testa rabdarea fata de ceva ce contravine perspectivei tale de viata, capacitatea de a intelege ceva peste masura cunostintelor tale de pana atunci sau toleranta personala fata de trivialitate.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *