conacul-500x500

Sau o recunoaștere umilă a propriei ignoranțe, de care nu scapi toată viața oricât de mult ai citi, dar pe care dacă o conștientizei, măcar poți s-o mai lovești în cap din când în când. Pentru că nu mi-a zis nimeni ce să citesc (din fericire), și oricum, dacă mi-ar fi zis, mi-era tot aia, că n-aș fi ascultat. Ba nu, cred că mama îmi bătea la un moment dat niște apropouri cum c-ar fi cazul mai las cărțile cu extratereștri și să citesc niște Jules Verne, dar m-am făcut că n-aud. Când ai zece ani și visezi să devii astronaut, știi deja că proiectilul lui Jules Verne n-o să te ducă pe lună.

Problema cu cărțile citite prea devreme e că se pierd. Nu știu care-s obiceiurile voastre, dar mie nu-mi place să recitesc cărți (spre deosebire de alți bookaholici). N-am timpul și nici răbdarea să le duc până la capăt, pentru că știu cum se termină, iar de filosofie m-am apucat abia prin liceu. Adică, na, pot să recitesc liniștită Dincolo de bine și de rău a lui Nietzsche, chiar dacă știu că la sfârșit se căsătoresc, vorba bancului.

Cu toate astea, una din cărțile de care mi-e cel mai ciudă că am citit-o fără să gândesc nu e vreun sci fi, ci e Conacul lui William Faulkner. Am primit-o cadou cand am împlinit 11 ani de la o colegă a cărei mămică o extrăsese probabil din bibliotecă tot fără s-o fi citit, că știți cum e, când ai prea multe cărți se îndoaie rafturile, și e păcat de biblioteca aia pe care o ții în sufragerie ca să ai unde pune televizorul. Și nu știam nimic de Faulkner, nici de trilogia lui, din care  îmi picase în mână ultima parte – de unde să știu, când Internetul pentru mine s-a inventat pe la vreo 12 ani și doar în laboratorul de informatică – așa că am citit-o. Vă mărturisesc că nu mai țin minte nimic din ea, nu mai știu nici dacă mi-a plăcut sau nu. Ceva mă împiedică s-o recitesc, poate sentimentul că am nevoie de ceva nou, că, am înțeles, n-am înțeles, entuziasmul meu față de Faulkner s-a irosit pe creierul subdezvoltat de preadolescentă.

Tot prematur mi-a picat în mână și Dune. Eram ceva mai mare, dar filosofia lui Herbert mă depășea, mă plictisea și n-am înțeles prea bine ce e cu tot hype-ul din jurul seriei. Nici azi nu pot să pun Dune pe același raft cu cu cărțile mele preferate, iar dacă vorbim doar de science fiction, pe Primii O Sută ai lui Kim Stanley Robinson sau pe pequeninos ai lui Orson Scott Card mi-i amintesc cu mult mai multă plăcere decât pe fermenii lui Herbert.

În aceeași categorie intră, din păcate și van Vogt, pe care l-am citit mult într-o perioadă, nejustificat de mult având în vedere că nu pricepeam nimic, nici din Lumea non-A (de unde naiba să știu la 13 ani ce e aia logică non-aristoteliană?), nici din Silkie, nici din Odiseea navei Space Beagle. Cred însă că tocmai asta m-a atras la ele: felul în care se desfășurau în fața mea zeci de pagini al căror sens puteam să mi-l imaginez doar vag. Și nu râdeți, dar problema asta o am și azi, când îl citesc pe Greg Egan. Vă povesteam de Carantina și Scara lui Schild – norocul meu a fost că, în tot elanul meu sci fi din școala generală n-am reușit să dau decât peste povestirile lui din Axiomatic.

Curios este cum tocmai un autor criptic ca van Vogt, a fost tocmai cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de science fiction. Nu Asimov, nu Heinlein, nu Ray Bradbury am citit prima oară – ci Star Cluster-ul lui van Vogt. Întotdeauna mi-a plăcut munca de a desluși ceea ce nu înțelegeam, iar SF-ul n-a făcut excepție. Iar dacă tot suntem aici, putem să-i punem liniștiți pe listă și pe Carl Sagan (cu Creierul lui Broca, pe care am citit-o pentru că avea o secțiune mare la început cu o amplă descriere a tuturor planetelor și sateliților din sistemul solar) sau pe Stanislaw Lem (cu Întoarcerea din stele. Golem XIV și încă vreo câteva cărți pe care nici nu-mi amintesc cum le chema).

Până târziu (și, ocazional, și acum, dintr-un soi de inerție pe care o obții după anii de liceu unde ți se bagau pe gât Moromeții și Baltagul) am fentat literatura română cât am putut. Cu o excepție: Mircea Eliade. Aveam cinci volume de povestiri fantastice pe care le-am citit pe nerăsuflate, mai ales pe primul, cel cu domnișoara Christina, iar când le-am terminat am sărit la Noaptea de Sânziene, pentru că era următoarea la rând pe raft. Am irosit-o, evident, ca pe toate celelalte, și sunt convinsă că i-am scăpat toate dedesubturile. N-am înțeles nici finalul, nici de ce era atât de complicată relația dintre personajele principale.

Am păstrat pentru final singura din cărțile astea pe care plănuiesc să o recitesc: Vin ploile, a lui Louis Blomfield (așa cum scrie pe copertă – de care vă sfătuiesc să nu vă lăsați păcăliți, știu că arată a copertă de roman de dragoste pentru delectat gospodinele în anii ’90 – sau Bromfield, așa cum scrie mai peste tot pe internet). Vreo 600 de pagini de Indie colonială scrise de un om care a câștigat premiul Pulitzer (ce-i drept, cu vreo 10 ani înainte să scrie Vin ploile), o carte pe care, deși am citit-o pe la vreo 14 ani, deci eram ceva mai mare, am pierdut-o pe drum, am abandonat-o și n-am terminat-o. Deși mi-a plăcut, s-a prins între două volume din Fundația lui Asimov, și n-a mai dispărut de acolo. Câteodată, maturitatea nu-ți aduce mai mult creier, ci și mai multă răbdare.

Voi ce cărți ați citit prea devreme?

9 comentarii
  1. Jen

    Cred ca daca Dune s-ar fi tradus cu cativa ani mai tarziu, am fi avut mai putine regrete 😀 Eu am trecut prin serie ca gasca prin apa – cartile mi-au placut ca romane de aventuri, dar n-am inteles decat vreo 10 ani mai tarziu ca de fapt ar fi fost vorba si de altele pe acolo. Candva o sa le recitesc, mai ales ca acum pot s-o fac si in engleza.

    Eu recitesc carti, chiar des… dar cu toate astea, de Van Vogt nu m-as mai atinge. Nu de alta, dar cred ca nici acum as intelege ceva din Lumea Non-A. Idem Egan – am citit Axiomatic si la 15 ani, si la 25, si am inteles la fel de putin. Iar unele carti pur si simplu nu-s pe gustul meu Fundatia nu m-a dat pe spate la 13 ani, si nici la 20 nu am inteles de ce e asa apreciata.

    Reply
  2. Julie

    Si eu sunt exact ca tine, am senzatia ca daca recitesc o carte, pierd timpul pe care as putea sa-l aloc uneia pe care nu am citit-o niciodata. Am senzatia ca am citit si eu Dune, dar nu mai stiu nimic de ea… Acum sunt la Mircea Eliade si a lui Indie…:)

    Reply
  3. Andreea

    1.Meteorii- Michel Tournier, muult prea devreme
    2.Citadela – Antoine de Saint Exupery, mi-a recomandat cineva Citadela, doar ca uitase sa mentioneze ca cea de Cronin, si eu mi-am spart capul cu cea de A. de S.-E., care tin minte m-a bagat intr-o mare ceata.
    3.Note -Constantin Noica, nu stiu daca am trecut de pagina 20, nu cred

    si nu stiu daca o sa ma reintorc la ele, nu stiu cand o sa ma simt pregatita

    Reply
  4. Laurentiu

    Cred ca multa lume a facut “greseala” cu Dune. Si eu am citit-o in clasa a 9a si nu am vazut decat o carte de aventura foarte buna.

    Alte carti citite prea devreme: Magicianul – John Fowles sau LOTR de Tolkien.

    Ar trebui si un articol de genul “Carti citite prea tarziu” unde cu siguranta la mine s-ar incadra De veghe in lanul de secara.

    Reply
  5. Andrei

    Si pe mine m-a pus cineva in liceu sa citesc Scara lui Schild… M-am enervat… am zis ca e “prea SF pentru mine”…

    Acum, dupa 2 facultati de profil real si multa lectura particulara in domeniul fizicii… a inceput sa-mi placa Egan…

    Reply
  6. Bianca Pintilie

    Eu am citit mult prea devreme “Fahrenheit 451:(eram in clasa a 7a) si am renuntat sa mai citesc “Minunata lume noua” dupa ce am terminat cartea lui Bradbury si nu o prea înțelesesem.Vara asta am recitit-o si mi-a placut mult mai mult pentru ca in sfarsit,am inteles DE CE se ardeau pana la urma cărțile.Bine,am inteles mult mai multe,dar asta e alta poveste.Si intenționez sa citesc si cartea lui Huxley pe care am nedreptatit-o la vremea aceea. 😉

    Reply
  7. loredana

    Muuuult prea devreme am citit Descult de Zaharia Stancu si Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu….eram in clasa a IV-a, dar mi-au placut. Imi amintesc ca trecand in clasa a V-a, la primele ore de desen ne-a pus sa facem un desen dupa ultima carte citita (profesorul gandindu-se ca toti desenam o imagine din vreo carte de povesti). Eu am desenat copaci maro, oameni spanzurati cu negru pe un fundal gri.

    Reply
  8. Em

    Si eu am citit Desculț prea devreme, cândva în intervalul 10-12 ani. Tot atunci am găsit în biblioteca mamei: Jacque Fatalistul de Rousseau, Castelul de Kafka și Elogiul Nebuniei de Erasmus- surprinzător, acestea 3 mi-au plăcut foarte mult, îmi amintesc că am râs cu lacrimi citind Erasmus. Le-am recitit mai târziu.
    La polul opus stă Un veac de singurătate care nu mi-a plăcut și pace, și încă nu am reușit să citesc altceva de Marquez.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *