
Sau o recunoaștere umilă a propriei ignoranțe, de care nu scapi toată viața oricât de mult ai citi, dar pe care dacă o conștientizei, măcar poți s-o mai lovești în cap din când în când. Pentru că nu mi-a zis nimeni ce să citesc (din fericire), și oricum, dacă mi-ar fi zis, mi-era tot aia, că n-aș fi ascultat. Ba nu, cred că mama îmi bătea la un moment dat niște apropouri cum c-ar fi cazul mai las cărțile cu extratereștri și să citesc niște Jules Verne, dar m-am făcut că n-aud. Când ai zece ani și visezi să devii astronaut, știi deja că proiectilul lui Jules Verne n-o să te ducă pe lună.
Problema cu cărțile citite prea devreme e că se pierd. Nu știu care-s obiceiurile voastre, dar mie nu-mi place să recitesc cărți (spre deosebire de alți bookaholici). N-am timpul și nici răbdarea să le duc până la capăt, pentru că știu cum se termină, iar de filosofie m-am apucat abia prin liceu. Adică, na, pot să recitesc liniștită Dincolo de bine și de rău a lui Nietzsche, chiar dacă știu că la sfârșit se căsătoresc, vorba bancului.
Cu toate astea, una din cărțile de care mi-e cel mai ciudă că am citit-o fără să gândesc nu e vreun sci fi, ci e Conacul lui William Faulkner. Am primit-o cadou cand am împlinit 11 ani de la o colegă a cărei mămică o extrăsese probabil din bibliotecă tot fără s-o fi citit, că știți cum e, când ai prea multe cărți se îndoaie rafturile, și e păcat de biblioteca aia pe care o ții în sufragerie ca să ai unde pune televizorul. Și nu știam nimic de Faulkner, nici de trilogia lui, din care îmi picase în mână ultima parte – de unde să știu, când Internetul pentru mine s-a inventat pe la vreo 12 ani și doar în laboratorul de informatică – așa că am citit-o. Vă mărturisesc că nu mai țin minte nimic din ea, nu mai știu nici dacă mi-a plăcut sau nu. Ceva mă împiedică s-o recitesc, poate sentimentul că am nevoie de ceva nou, că, am înțeles, n-am înțeles, entuziasmul meu față de Faulkner s-a irosit pe creierul subdezvoltat de preadolescentă.
Tot prematur mi-a picat în mână și Dune. Eram ceva mai mare, dar filosofia lui Herbert mă depășea, mă plictisea și n-am înțeles prea bine ce e cu tot hype-ul din jurul seriei. Nici azi nu pot să pun Dune pe același raft cu cu cărțile mele preferate, iar dacă vorbim doar de science fiction, pe Primii O Sută ai lui Kim Stanley Robinson sau pe pequeninos ai lui Orson Scott Card mi-i amintesc cu mult mai multă plăcere decât pe fermenii lui Herbert.
În aceeași categorie intră, din păcate și van Vogt, pe care l-am citit mult într-o perioadă, nejustificat de mult având în vedere că nu pricepeam nimic, nici din Lumea non-A (de unde naiba să știu la 13 ani ce e aia logică non-aristoteliană?), nici din Silkie, nici din Odiseea navei Space Beagle. Cred însă că tocmai asta m-a atras la ele: felul în care se desfășurau în fața mea zeci de pagini al căror sens puteam să mi-l imaginez doar vag. Și nu râdeți, dar problema asta o am și azi, când îl citesc pe Greg Egan. Vă povesteam de Carantina și Scara lui Schild – norocul meu a fost că, în tot elanul meu sci fi din școala generală n-am reușit să dau decât peste povestirile lui din Axiomatic.
Curios este cum tocmai un autor criptic ca van Vogt, a fost tocmai cel care m-a făcut să mă îndrăgostesc de science fiction. Nu Asimov, nu Heinlein, nu Ray Bradbury am citit prima oară – ci Star Cluster-ul lui van Vogt. Întotdeauna mi-a plăcut munca de a desluși ceea ce nu înțelegeam, iar SF-ul n-a făcut excepție. Iar dacă tot suntem aici, putem să-i punem liniștiți pe listă și pe Carl Sagan (cu Creierul lui Broca, pe care am citit-o pentru că avea o secțiune mare la început cu o amplă descriere a tuturor planetelor și sateliților din sistemul solar) sau pe Stanislaw Lem (cu Întoarcerea din stele. Golem XIV și încă vreo câteva cărți pe care nici nu-mi amintesc cum le chema).
Până târziu (și, ocazional, și acum, dintr-un soi de inerție pe care o obții după anii de liceu unde ți se bagau pe gât Moromeții și Baltagul) am fentat literatura română cât am putut. Cu o excepție: Mircea Eliade. Aveam cinci volume de povestiri fantastice pe care le-am citit pe nerăsuflate, mai ales pe primul, cel cu domnișoara Christina, iar când le-am terminat am sărit la Noaptea de Sânziene, pentru că era următoarea la rând pe raft. Am irosit-o, evident, ca pe toate celelalte, și sunt convinsă că i-am scăpat toate dedesubturile. N-am înțeles nici finalul, nici de ce era atât de complicată relația dintre personajele principale.
Am păstrat pentru final singura din cărțile astea pe care plănuiesc să o recitesc: Vin ploile, a lui Louis Blomfield (așa cum scrie pe copertă – de care vă sfătuiesc să nu vă lăsați păcăliți, știu că arată a copertă de roman de dragoste pentru delectat gospodinele în anii ’90 – sau Bromfield, așa cum scrie mai peste tot pe internet). Vreo 600 de pagini de Indie colonială scrise de un om care a câștigat premiul Pulitzer (ce-i drept, cu vreo 10 ani înainte să scrie Vin ploile), o carte pe care, deși am citit-o pe la vreo 14 ani, deci eram ceva mai mare, am pierdut-o pe drum, am abandonat-o și n-am terminat-o. Deși mi-a plăcut, s-a prins între două volume din Fundația lui Asimov, și n-a mai dispărut de acolo. Câteodată, maturitatea nu-ți aduce mai mult creier, ci și mai multă răbdare.
Voi ce cărți ați citit prea devreme?
Cred ca daca Dune s-ar fi tradus cu cativa ani mai tarziu, am fi avut mai putine regrete 😀 Eu am trecut prin serie ca gasca prin apa – cartile mi-au placut ca romane de aventuri, dar n-am inteles decat vreo 10 ani mai tarziu ca de fapt ar fi fost vorba si de altele pe acolo. Candva o sa le recitesc, mai ales ca acum pot s-o fac si in engleza.
Eu recitesc carti, chiar des… dar cu toate astea, de Van Vogt nu m-as mai atinge. Nu de alta, dar cred ca nici acum as intelege ceva din Lumea Non-A. Idem Egan – am citit Axiomatic si la 15 ani, si la 25, si am inteles la fel de putin. Iar unele carti pur si simplu nu-s pe gustul meu Fundatia nu m-a dat pe spate la 13 ani, si nici la 20 nu am inteles de ce e asa apreciata.
Si eu sunt exact ca tine, am senzatia ca daca recitesc o carte, pierd timpul pe care as putea sa-l aloc uneia pe care nu am citit-o niciodata. Am senzatia ca am citit si eu Dune, dar nu mai stiu nimic de ea… Acum sunt la Mircea Eliade si a lui Indie…:)
1.Meteorii- Michel Tournier, muult prea devreme
2.Citadela – Antoine de Saint Exupery, mi-a recomandat cineva Citadela, doar ca uitase sa mentioneze ca cea de Cronin, si eu mi-am spart capul cu cea de A. de S.-E., care tin minte m-a bagat intr-o mare ceata.
3.Note -Constantin Noica, nu stiu daca am trecut de pagina 20, nu cred
si nu stiu daca o sa ma reintorc la ele, nu stiu cand o sa ma simt pregatita
Cred ca multa lume a facut “greseala” cu Dune. Si eu am citit-o in clasa a 9a si nu am vazut decat o carte de aventura foarte buna.
Alte carti citite prea devreme: Magicianul – John Fowles sau LOTR de Tolkien.
Ar trebui si un articol de genul “Carti citite prea tarziu” unde cu siguranta la mine s-ar incadra De veghe in lanul de secara.
Exact asta urma astazi 🙂
Si pe mine m-a pus cineva in liceu sa citesc Scara lui Schild… M-am enervat… am zis ca e “prea SF pentru mine”…
Acum, dupa 2 facultati de profil real si multa lectura particulara in domeniul fizicii… a inceput sa-mi placa Egan…
Eu am citit mult prea devreme “Fahrenheit 451:(eram in clasa a 7a) si am renuntat sa mai citesc “Minunata lume noua” dupa ce am terminat cartea lui Bradbury si nu o prea înțelesesem.Vara asta am recitit-o si mi-a placut mult mai mult pentru ca in sfarsit,am inteles DE CE se ardeau pana la urma cărțile.Bine,am inteles mult mai multe,dar asta e alta poveste.Si intenționez sa citesc si cartea lui Huxley pe care am nedreptatit-o la vremea aceea. 😉
Muuuult prea devreme am citit Descult de Zaharia Stancu si Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu….eram in clasa a IV-a, dar mi-au placut. Imi amintesc ca trecand in clasa a V-a, la primele ore de desen ne-a pus sa facem un desen dupa ultima carte citita (profesorul gandindu-se ca toti desenam o imagine din vreo carte de povesti). Eu am desenat copaci maro, oameni spanzurati cu negru pe un fundal gri.
Si eu am citit Desculț prea devreme, cândva în intervalul 10-12 ani. Tot atunci am găsit în biblioteca mamei: Jacque Fatalistul de Rousseau, Castelul de Kafka și Elogiul Nebuniei de Erasmus- surprinzător, acestea 3 mi-au plăcut foarte mult, îmi amintesc că am râs cu lacrimi citind Erasmus. Le-am recitit mai târziu.
La polul opus stă Un veac de singurătate care nu mi-a plăcut și pace, și încă nu am reușit să citesc altceva de Marquez.