Dacă te întrebi ce se mai poate face dintr-o combinaţie a clasicului motiv al manuscrisului găsit şi o intrigă poliţistă, şi ea destul de clasică – scriitorul de romane horror, terorizat de un „copycat” care transformă în realitate crimele brutale descrise în cărţi –, Mikkel Birkegaard îţi oferă un răspuns mai mult decât satisfăcător: bestsellerul său Condamnat la moarte reuşeşte să transforme chiar şi aceste subiecte tocite într-o naraţiune imprevizibilă şi, în acelaşi timp, marcată de o puternică interogaţie asupra graniţei dintre ficţiune şi realitate: cât de greu este să opreşti ficţiunea să nu se transforme în realitate, mai ales în cazul scrierilor ce dau frâu celor mai cumplite porniri violente?

În Condamnat la moarte, scriitorul danez Mikkel Birkegaard – devenit celebru pentru romanul Biblioteca umbrelor (2011, tradus tot la Polirom) – nu este deloc subtil în a descrie ororile la care îşi supune personajele, aşa că avertismentul de pe coperta a patra, de a nu fi citit de cei slabi de înger, nu este exagerat. Dacă reuşeşti totuşi să treci peste descrierile grafice ale crimelor, şi cred că nu e deloc dificil pentru pasionaţii de literatură poliţistă, vei putea aprecia şi celelalte niveluri ale scriiturii: o construcţie ce alternează între trecut – o explicare a modului în care Frank Føns devine un romancier celebru, în acelaşi timp urmărindu-i viaţa personală la început de invidiat, transformându-se treptat în coşmar – şi un prezent în care scriitorul este nevoit să devină detectiv într-un joc în care criminalul – de această dată real – pare a fi mereu cu un pas înaintea lui, transformându-i coşmarurile scrise în coşmaruri trăite.

În plus, există un permanent suspans dat nu de acţiunea de prindere a criminalului, care ajunge oricum să pară o himeră, imposibil de atins, ci de identitatea acestui criminal – în mod evident cu o conştiinţă tulburată, dar, în acelaşi timp, dovedind o inteligenţă ascuţită. Este el un fan obsedat de corectarea greşelilor făcute de Føns în romanele sale (de genul amplasărilor greşite ale clădirilor sau al aprecierilor inexacte ale reacţiilor post-mortem, imitând crimele pentru a-i arăta autorului că nu a respectat întru totul realitatea) sau este doar o strategie de marketing, din partea unui membru al editurii la care publică Føns, pentru a atrage atenţia presei şi a creşte vânzările?

Dar oricât de pasionantă ar fi intriga ţesută în jurul comiterii crimelor brutal de realiste imaginate de Føns în romanele sale, pedepsindu-şi – într-un fel ca în filmul Se7en al lui David Fincher – fiecare personaj în funcţie de defectele sale, ceea ce este special în această carte, poliţistă la nivelul de suprafaţă, este nivelul de adâncime, al conflictului moral al personajului principal.

Rolul criminalului nu este neapărat cel de a intra într-un dialog cu autorul, prin care să-i arate ce a greşit, din punct de vedere tehnic şi medical, în detalierea crimelor, cât de a-l face pe Føns să conştientizeze că puterea cuvintelor este, uneori, mai mare chiar decât realitatea faptelor. A-ţi elimina frustrările şi a te răzbuna pe cei care te supără omorându-i, fictiv, în toate chipurile mai mult sau mai puţin imaginabile, nu este un act inofensiv.

Cuvântul prinde viaţă, iar Autorul care a crezut că poate mânui fără consecinţe termenii şi poveştile sale află, în cel mai crud mod posibil, că realitatea din jurul său este violent modificată din pricina imaginaţiei sale. Ca şi cum ar fi chemat la un tribunal al personajelor măcelărite de el, Føns ştie că merită să fie pedepsit exact aşa cum le-a condamnat pe acestea – printr-o tortură îndreptată chiar asupra acelei părţi care a provocat răul, anume instrumentele scrisului. Atunci, acceptă provocarea criminalului şi comunică cu el tot aşa ca până atunci, prin literatură, trimiţându-i manuscrisul intitulat… Condamnat la moarte.

Un singur nivel mi se pare că nu se susţine în construcţia narativă, anume explicaţia modului în care viaţa personală a lui Føns se destramă iremediabil. Soţia îl părăseşte oripilată de scrierile soţului şi temându-se pentru viaţa copiilor lor. Îmi vine greu să cred că nu poţi înţelege cât de departe poate să meargă imaginaţia, în timp ce în viaţa obişnuită să continui să fii cât se poate de paşnic. Dar poate că în acest univers în care ficţiunea şi realitatea sunt răsturnate, e posibil să gândeşti că un scriitor de romane poliţiste îşi transpune cele mai ascunse dorinţe, riscând să le aplice şi în viaţa reală…

Întrebarea care-l preocupă pe Mikkel Birkegaard, aşa cum el însuşi mărturiseşte, „Are fantezia vreo influenţă asupra lumii în care trăim?”, îşi găseşte în cel mai recent roman al său un răspuns crud: scriitorul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru cele scrise la fel ca şi cum ar fi săvârşit o faptă rea în lumea reală. Iar pedeapsa nu trebuie să vină de la altcineva, ci, la fel cum a pus pe hârtie toate ororile imaginabile, trebuie, asemenea unei condamnări la moarte, pe care singur şi-o aplică, să devină el însuşi un personaj în propria-i ficţiune.

Mikkel Birkegaard, Condamnat la moarte, traducere din limba daneză de Gabriela Sauciuc, Polirom, Iaşi, 2012

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *