***

Hoinăream prin Scoția de câteva săptămâni. Ajunsesem în Oban, un port cochet și liniștit, cu gândul să o tai spre o insuliță, Coll, Tiree, nu conta prea mult. Rătăceam pe străduțele lăturalnice ale orășelului și mă opream din când în când, fără un motiv anume. Mă opream, mă așezam pe marginea drumului și pierdeam vremea. Și mă simțeam grozav, pentru că nimic nu mă împiedica să mă opresc și să pierd vremea. Poposisem în fața unei case, mă uitam la cei doi câini din curte. They are the most polite dogs in Scotland, am auzit. Come, don’t be shy! Un tip pe la vreo 60 de ani îmi făcea cu mâna de pe verandă. Zâmbea. Ce tare, intră, ce mai stai, mi-am spus și-am deschis poarta fără nicio reținere. Am mâncat și-am băut și-am stat la povești, ca doi prieteni vechi, care se revăd după ani. Am trăncănit până s-a lăsat întunericul. Până ne-a intrat frigul în oase. Cu o mică pauză, ca să privim apusul. Apoi omul s-a oferit să mă găzduiască peste noapte. Am ezitat puțin, dar am primit. Am baricadat ușa camerei cu rucsacul – mi s-a spus de prea multe ori că nu e bine să stai de vorbă cu străinii și așa mai departe. Dimineață, gazda a pregătit micul dejun. Scottish breakfast, my friend. English, Scottish, whatever, am mâncat. Am mulțumit. Pentru masă. Pentru tot. Ne-am strâns mâinile și ne-am zâmbit. Așteaptă puțin, a spus, cumva misterios, și s-a dus până în casă. S-a reîntors cu o plasă. Închide ochii, a spus. Am făcut întocmai. Am simțit cum îmi umblă în rucsac, cum îmi îndeasă ceva în el, și mi-a bătut inima mai tare. Ce face? Ce-mi pune acolo? Mâncare? Apă? Whisky? Bă, ăsta-mi pune o bombă! Nu, nu-i nevoie, am protestat timid. Gata, a zis tipul și m-a bătut pe umăr. Ne-am mai strâns o dată mâinile și ne-am despărțit. Îndată ce-am cotit, am deschis rucsacul. Și m-am bucurat și-am râs de mama focului, bombă, auzi, ce prost!
Câteva ore mai târziu, descopeream insula Tiree cu un binoclu la gât.

***

Îmi cere un pix. Da, imediat, spun. Mă scotocesc o vreme, unde e, unde naiba e, nu, nu, știu sigur că-i aici, imediat, gata, l-am găsit! Îi întind pixul peste masă și zâmbesc. Zâmbește și femeia. Nici frumoasă, nici urâtă. Ochi negri, triști, aproape nefiresc de triști. Așa, nume, prenume, adresă, CNP. Stop. Mâini osoase, puțin neîngrijite. Cică te uiți la mâinile unui om și pac, îți dai seama ce vârstă are. Ok. Patruzeci? Pe-acolo. Așa, ce contează, C.I. seria și numărul, bifă, bifă, motiv. Stop. Păr negru, prins în coadă de cal. Câteva șuvițe albe. Mai mult de patruzeci. Patrușcinci, clar, dă-le-ncolo de mâini, așa, telefon, e-mail, n-am loc, mă descurc, data, semnătura. Na, eu am terminat, puteți să păstrați pixul. Femeia își ridică privirea. Zâmbește. Îmi mulțumește. Ezită. Poate ne mai întâlnim, îmi dă pixul atunci. Viața asta… Oftează. Și eu ce să zic? Da, hă, poate. Am salutat politicos și-am făcut stânga-mprejur. Am râs în barbă. Am mers la ghișeu, m-am certat un pic cu ăla și-am uitat. Câteva zile mai târziu, cineva m-a prins de mână pe stradă. M-am întors. Era o femeie în jur de patrușcinci de ani. Vedeți, ne-am întâlnit, a spus și a zâmbit. După un scurt moment de ezitare, a adăugat: viața asta. Și mi-a pus pixul în mână.

***

Ce chestie. Știu cum îl cheamă pe câinele vecinului, dar habar n-am cum îl cheamă pe vecin. Cu toate că acu vreo două zile mi-a împrumutat un clește tip papagal.

***

Eram prieteni. Mergeam zilnic, ca teleghidați, în curtea unei fabrici din cartier. Trăgeam linii pe ciment cu o bucată de țiglă spartă – aveam terenul. Întindeam o sfoară între biciclete – aveam fileul. Făceam toată treaba asta fără să ne adresăm unul altuia vreun cuvânt, fără să ne privim. Prietenia noastră era suspendată – urma o nouă confruntare. Adversarul meu era mic și arțăgos. Țipa întruna, gesticula, lovea mingea cu furie. Eu eram cu două capete mai mare decât el. Punctam cu sânge rece și încercam să-mi păstrez mereu calmul. Zâmbeam pe sub mustață când câștigam, îmi mușcam buzele când pierdeam. Fiecare zi era o finală de Australian Open, Rolland Garros, Wimbledon sau US Open. O victorie sau o înfrângere. O bucurie sau o tristețe. Nu mai țin minte exact când ne-am retras. Cel mai probabil imediat după ce ne-au mijit mustățile. Acum câteva zile, într-o librărie, unul lângă altul, Andre Agassi și Pete Sampras, cu autobiografiile lor. Pentru întâia oară, l-am preferat pe Agassi. Poate pentru că i s-a făcut mai multă reclamă. Sau poate, cine știe, pentru că nu l-am văzut de ceva vreme pe adversarul meu din curtea fabricii. Apropo, mișto carte!

***

Își dă jos șapca cu USA. Scoate o sticluță de votcă din buzunar. Trage o dușcă. Uăi, da’ bună-i, spune. Închide ochii pentru câteva clipe. Zice. Cum prindea el, când era mic, pui de cioară și le sucea gâtul. Cum îi fierbea și-i mânca. Uăi, da’ buni erau! Ce tot zbieri, mă, pacoste, că surzesc aicea! (plânge un copil). Lui i-a intrat odată un cui în talpă. Și ce dacă i-a intrat? N-a zbierat așa. Nici măcar n-a zis acasă, pe vremea aia nu umbla mă-ta atâta după curul tău. Trece brusc la altele – Ilici huo, Țapu huo, Băse huo, Neamțu huo și încă n-am văzut nimic și dacă ar avea el putere… Scuipă. Trage o dușcă. Uăi, da bună-i! Își pune șapca cu USA. Fluieră. Un pechinez apare de după o mașină. Aici erai, mă? Zâmbește. Hai cu bunu, hai acasă. Mai trage o dușcă. Câinele îl privește blajin.

***

Omul îmi cere o ţigară. Da, cum să nu. Poate să ia două? Noi, fumătorii… Da, bine, două. Salută respectuos şi pleacă. Trag un fum, beau o gură de cafea, terasă, bun, bun. Printre mese se strecoară o fetiţă. Vine ţintit spre mine. Păi, da, m-a văzut că-s darnic. E prea mică să-mi ceară ţigări. Cât, ia s-auzim! Un leu, doi? Uite-o, a ajuns. Schiţează un zâmbet. Pregătesc placa, n-am, n-am, lasă-mă, pleacă. Fetiţa întinde mâna spre mine. Are pumnul strâns. Îl deschide încet, misterios. O bomboană. În palmă are o bomboană! Pentru tine, zice. Zâmbesc aiurea, iau cadoul, nu-nţeleg, ăăă, mulţumesc, ăăă, cum te cheamă, aşa, câţi ani ai, atâţia, ăăă… Mă salvează. Ea nu poate să mănânce bomboane. Cum aşa? S-au rupt. Ce? Dinţii. Îmi arată. Unu-aici, unu-aici. Hm, ce să-i zic? Să meargă la nenea dentistu’? Ştii, nu doare… Păi de ce s-au rupt? Tati. Tati?! Da, mă pune să-i desfac sticlele de bere. Hm… hm… Şi de ce nu le desface el? Că nu poate. Tati nu mai are dinţi. Tati e ştiiirb! Şi fetiţa se pune pe râs. Râd şi eu. Râdem amândoi, tati care nu poate… că e ştirb, hihihi. Şi unde-i tati? Acolo, zice, şi mi-l arată cu degetul. E lângă terasă, trage liniştit din țigara mea. Se înseninează pe dată, ne face cu mâna, se milogeşte. Scot o altă ţigară din pachet şi i-o întind fetiţei. Omul zâmbeşte cu gura până la urechi. Da, era ştirb.

***

Era dur. Cel mai dur. Bucăţi-bucăţele ne făcea dacă nu ne vedeam de treabă. A trecut o juma’ de an bună până am început să-l înghiţim. Când am scăpat de el, ne-a părut un pic rău. Păcat, am zis, era mişto tipu’. Apoi l-am uitat şi ne-am văzut de treabă. L-am reîntâlnit întâmplător pe stradă, după nu ştiu câtă vreme. O umbră de om, dezorientat, plăpând, îndoit de bătrâneţe. Tu eşti, mă? a spus şi m-a îmbrăţişat. I-au dat lacrimile. Îs bolnav, mă, vai de capu’ meu, a scâncit. Am încercat să-i storc un zâmbet, dom’ profesor, mai ştiţi când… Nu, nu mai ştia. Se îneca în plâns şi-şi tot cerea scuze. Ceva s-a rupt în mine.
Cafea, Hotnews – top 5 motive pentru care patronii își pierd angajații: salariul, șeful direct, lipsa perspectivelor de dezvoltare, distanța până la job, politica organizațională. Bine.

***

Never stop thinking, asta scrie pe geaca moșului care mi-a cerut adineauri o țigară. Deschid rapid facebook-ul, în vreme ce el se-ndepartează uluitor de încet. Amândoi avem tot timpul din lume.

 


 

Part-time printre oameni va fi o serie de însemnări (tran)scrise de autorul Bogdan Munteanu pentru Bookaholic. 

Sursă imagine principală

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *