O știu pe Patricia Lidia Popescu-Cevei de vreo 6-7 ani, ne-am cunoscut la serviciu. Nu mai țin minte când am discutat prima oară despre chestiile extra-job, probabil într-o pauză, la cafea. Mi-a spus că a publicat câteva cărți de poezii. Mi-a mai spus că organizează activități pentru copii. Și că intenționează să facă o asociație (a făcut-o, între timp – Bastionul ArtLitTim). Și că, și că, și că. Băi, câtă energie, m-am gândit. De câțiva ani încoace, Patricia e mamă. Mamă de Greuceanu, cum îi place să spună. Cu toate astea, proiectele ei din zona educativ-culturală au continuat, iar entuziasmul ei e, parcă, din ce în ce mai mare.
Acum câteva luni, m-a chemat la Penitenciarul Timișoara. M-am mirat, ce să facem la penitenciar, tu? Uite, a zis, am o colaborare cu ei, club de lectură, bibliotecă, revistă, așa și pe dincolo, haide, povestim cu deținuții despre cărți, le citești ceva scris de tine, sunt foarte curioși, o să vezi! Am fost. M-am simțit în largul meu, m-am bucurat de receptivitatea și directețea oamenilor, de nenumăratele întrebări – parcă ne știam de nu știu când. Datorită Patriciei, întâlnirile dintre deținuți și scriitori au intrat în calendarul activităților de la Penitenciarul Timișoara. Felicitări, colega, și uite că mi s-a făcut iar dor să te bâzâi cu niște întrebări despre proiectul ăsta fain. Așaaa, să-ncepem!
Eşti cunoscută ca organizatoare de activități pentru copii. Cum ai ajuns să colaborezi cu Penitenciarul Timişoara? Spontaneitate, hazard, un pic din fiecare?
Știi, adevărul este că niciodată nu m-am gândit că voi ajunge să organizez evenimente pentru adulți. În fața copiilor mi-a fost mereu ușor, ei îți spun în față când nu le convine sau nu le place ceva. Adulții au învățat lecția politeții și a diplomației, de multe ori încerci să citești pe fața lor părerea despre eveniment/text și pe mine asta mă îngrozește. Așa că această colaborare venită de nicăieri m-a ajutat să trec peste anxietăți vechi.
Cum a debutat colaborarea? În 2014, o organizație mare ne-a făcut cadou peste 2500 de volume de carte. Titluri pentru copii mi s-au promis, prea puțin asta am primit. După ce am distribuit prin biblioteci școlare cărțile relevante pentru ei (prin proiectul nostru Toți copiii vor să citească), ne-am trezit că totuși spațiul de depozitare a acestora nu s-a golit, ba mai mult, părea neatins, deși volumele pentru copii se terminaseră. Prin luna august 2016, Valeria Tamaș, vicepreședinta Asociației Bastionul ArtLitTim, a sugerat să contactăm Penitenciarul Timișoara; în urmă cu mai mulți ani, avusese o lectură acolo și rămăsese impresionată de receptivitatea persoanelor private de libertate. A urmat un e-mail prin care ne arătam intenția, o vizită pentru predarea cărților și… wow!… un protocol de colaborare prin care mă angajam să contribui la îmbunătățirea fondului de carte al bibliotecii și să organizez evenimente pentru deținuți și pentru personalul interesat. Am scris mai pe larg despre asta pe blogul meu.
Una peste alta, a fost un pic din fiecare, printr-un joc al circumstanțelor, hazard, spontaneitate, destin… iată-mă acum organizator de activități culturale în cadrul Penitenciarului Timișoara – și nu regret o clipă!
De ce un club de lectură, cum se desfăşoară o întâlnire?
De ce nu? După cum îmi răspundea la e-mail unul dintre scriitorii invitați la clubul de lectură, proiectul «e unul dintre cele mai normale (serios!) și entuziasmante din cîte se fac astăzi». Și mi-am dat seama că așa este. Pentru mine este atât de firească această colaborare, încât mi se pare de-a dreptul fantastică atenția ce i se acordă și, implicit, mi se acordă. Clubul de lectură își propune să ofere persoanelor private de libertate oportunitatea de a relua cititul, de a profita de timpul liber considerabil pentru a-și îmbogăți cultura și vocabularul. Grupul de lucru se schimbă lunar și e format din 10 – 12 deținuți, care își manifestă interesul înscriindu-se pe lista de la bibliotecă și care trebuie să îndeplinească niște criterii minime (de exemplu, să știe să citească! – te rog nu râde!). În fiecare lună întocmim un proiect unde menționăm ce urmează să studiem, iar dorința mea este de a avea o tematică variată. Încerc mult să merg pe literatură contemporană, întrucât mi se pare mai accesibilă și mai interesantă pentru ei. Cărțile le furnizez eu și le dau de la o întâlnire la alta. În plus, în fiecare lună, avem un invitat – scriitor, traducător, artist etc. –, care se prezintă și se reprezintă, sau lansează o carte, sau le vorbește despre diversele aspecte ale activității sale.
(Click pe imagine pentru a o mări.)
Eşti foarte atentă la reacțiile deținuților. Iei în calcul feedback-ul lor?
Da, sunt foarte atentă și le cer mereu feedback. Ultima întâlnire din lună este destinată concluziilor. Discutăm ce a fost bine, ce nu a fost ok, ce se poate îmbunătăți, ce teme aș putea aborda pe viitor. Întotdeauna țin cont de părerea lor. Dar cel mai bun feedback este faptul că la întâlnirile cu invitatul lunii vin tot mai mulți deținuți, chiar și dintre cei care nu fac parte din clubul de lectură, cu toate că această întâlnire nu le aduce credite, dar și faptul că la clubul de lectură se reînscriu mulți dintre cei care au participat în lunile anterioare. Vin pentru că vor să facă ceva diferit. Garantez că în afara zidurilor de beton nu ne-am fi întâlnit cu unii dintre ei la o bibliotecă sau la o lansare de carte.
(Click pe imagine pentru a o mări.)
Când moare un personaj dintr-o carte, deținuții sunt dezamăgiți, ba chiar ușor revoltați…
Există o preferință pentru o realitate mai bună decât cea în care trăiesc. Ei se identifică de cele mai multe ori cu personajele din cărțile pe care le citesc sau care li se prezintă și își doresc ca aceștia să aibă alt destin, deoarece le e teamă că acela va fi și destinul lor. Ei analizează personajele și acțiunea din prisma propriilor experiențe de viață și dau o valoare personală întâmplărilor. Sunt sătui de lumea perversă, tristețe și agresiune. Vor mai multă iubire. Să ne gândim totuși că vorbim despre oameni din toate mediile sociale, cu diverse grade de educație, cu experiențe total diferite. Pe scurt, măcar personajele din cărți să fie fericite și libere, dacă ei nu pot.
Câțiva deținuți au început să scrie despre cărțile pe care le citesc. Gestul mi se pare emoționant, din câte ştiu, au făcut asta din proprie inițiativă. Altfel, conținutul cronicilor e, uneori, surprinzător.
Când clubul de lectură nu era un proiect efectiv, ci consta doar într-o întâlnire lunară, nu aveam nicio pretenție de la ei, iar primele recenzii au apărut la inițiativa unuia dintre deținuți. A fost o surpriză extrem de plăcută pentru mine. De aici mi-a venit ideea ca „examenul final” să fie o recenzie la cartea preferată din cele citite în cadrul clubului. Pe de altă parte, conținutul cronicilor este uneori de-a dreptul surprinzător. Referindu-se la cartea Irinei Georgescu Groza, Dincolo de ferestre, unul dintre deținuți a spus că ar vrea să trăiască în lumea personajelor din povestiri deoarece, deși duc o viață lipsită de lucruri importante, destul de monotonă și plictisitoare, se bucură de libertate. Autorii români contemporani au (sau ar putea avea) parte de păreri neșlefuite despre cărțile lor. Poate fi un experiment personal să vadă cum sunt văzute scrierile lor de către cititori care nu se cenzurează și nu caută atenție suplimentară. Am publicat unele dintre recenziile deținuților pe bloguri, aș vrea să mai înlătur din preconcepții și prejudecăți și să arăt și cealaltă față a persoanelor private de libertate.
(Click pe imagine pentru a o mări.)
Spune-ne una, două faze amuzante de la întâlnirile tale cu deținuții.
Pe lângă clubul de lectură, împreună cu o domnișoară studentă la Jurnalism, Larisa Vasile, coordonăm și revista Penitenciarului. Iar întâmplarea cea mai haioasă este legată de unul dintre colaboratorii de la revistă. Era ultima ședință a redacției pe luna respectivă, trăgeam concluzii și ne organizam pentru următorul număr al revistei. Așteptându-i și pe ceilalți din redacție (majoritatea dintre ei lucrează până la ora 15, deci mai întârzie), le-am scos cărțile primite pentru biblioteca Penitenciarului de la diverse edituri, moment în care au lăsat totul deoparte și au început să le răsfoiască. Nu le-a luat mult să se decidă ce vor să citească, astfel că, brusc, cinci cărți au dispărut în geaca unuia dintre ei, dorind să apuce să le citească înainte de a fi bătaie pe ele, când vor fi expuse în bibliotecă. A promis că după lectură le dă înapoi: «Aici e cu împrumut. Pentru ciordeală e între 1 și 5 ani». Am râs cu toții de am primit avertisment de la gardian că deranjăm celelalte două grupuri de lucru ce se desfășurau în paralel. Tot atunci, același deținut, răsfoind volumul meu, Dialog cu sufletul, a concluzionat: «Asta e de pocăiți!». Am pufnit în râs, el s-a fâstâcit, s-a înroșit până în vârful urechilor, dar nu s-a oprit: «Numai pocăiții fac așa acte de caritate!».
Cum i-ai explica unui copil că e important ce faci tu pentru nenii de-acolo, chiar dacă nenii au făcut lucruri rele? Poate i-ai povestit deja fiului tău, Eric. Greuceanului.
Pentru mine asta a fost o dilemă, deoarece nu știam să explic adulților de ce fac asta, darămite unui copil. Am fost încurajată însă de o învățătoare, care mi-a arătat cât de important este subiectul. Eu îi vorbesc mult lui Eric despre ceea ce fac, pe lângă serviciu, îl implic de cele mai multe ori acolo unde pot. Integrarea în societate a persoanelor private de libertate nu ține doar de ei, ține și de noi și de capacitatea noastră de a înțelege că, pentru a putea să o ia de la capăt, trebuie să îi privim cu alți ochi și să fim înțelegători cu trecutul lor. Au fost judecați o dată de oameni cu competențe în acest sens, nu e și dreptul nostru să o facem. Când mă aflu în fața lor, nu îi privesc ca pe niște infractori, ci ca pe niște adulți aflați în acea postură pentru o perioadă. Am spus-o de multe ori, refuz să fac eu prezența la club, pentru că nu vreau să mă las, fie și inconștient, influențată de ceea ce scrie în dreptul numelui lor în coloana motiv condamnare. Eric este încă mic, nu știu câte înțelege, dar vreau să crească tolerant și înțelegător cu toți oamenii, indiferent cine sunt și ce au făcut. Copiilor le spun că și acei neni sunt copiii cuiva, părinții unor băieței sau a unor fetițe exact ca și ei, care îi așteaptă acasă, care regretă ceea ce au făcut și că închisoarea este pedeapsa pe care ei o primesc, exact cum primesc și copiii la școală sau grădiniță când depășesc limitele, și că toți își doresc să aibă o viață normală după ce li se termină pedeapsa și vor să revină la familia lor, ca mami și tati. Pentru copii, părinții sunt universul de siguranță, refugiul lor, astfel că o analogie cu propria familie e foarte importantă, la fel cum e important să subliniem că închisoarea este o pedeapsă pentru o faptă rea.
Au apărut deja câteva articole în presă şi online (Marius Chivu a scris în Dilema Veche, Cristian China Birta, pe blogul lui etc.). Cum îți explici că presa din Timişoara nu bagă în seamă un proiect atât de fain, care are loc în… Timişoara?
Sunt puțini care înțeleg că singura satisfacție pe care o am este cea sufletească, nu câștig nimic material, financiar. Nu mă interesează să eclipsez sau să pun în umbră pe nimeni. E poate puțin frustrant, dar, până la urmă, scopul meu nu este să ies eu în evidență, ci să îi ajut pe cei aflați în spatele porților ferecate să găsească o salvare în cărți, să le treacă timpul mai repede și să le schimbe, fie și pentru câteva ore, starea de spirit. Uneori ai impresia că acolo și gândul e privat de libertate, ce să mai zic de vis. Așa că eu îți mulțumesc pentru atenția acordată!
(Click pe imagine pentru a o mări. Citește tot articolul lui Marius Chivu aici.)
Cum vezi proiectul tău de la penitenciar peste 2-3 ani, să zicem? A, da, încă o chestie, ce alte proiecte ai mai începe dacă ai avea timp?
Nu mă uit la ce va fi peste doi ani, mă uit ce voi face luna viitoare. Cât va dura această colaborare? Nu știu. Las loc surprizei și oportunității. Niciodată nu știi ce îți poate aduce clipa! Cât despre alte proiecte, eh, nu deschide Cutia Pandorei, că în loc de rele, vor ieși frustrări. Glumesc! Ah, de aș avea timpul de altădată… Aș extinde clubul de lectură din școli la cât mai multe clase. Aș finaliza ghidul practic pentru părinți și cadre didactice pe care mi l-am propus ca încununare a campaniei de promovare a lecturii în rândul copiilor pe care o desfășor pe Serial Readers, #impreunacrestemcititori. Aș porni campania de sugestii de lectură în tandem părinte-copil, pentru promovarea cititului în familie și a petrecerii de timp de calitate împreună. Aș scrie și eu mai mult, aș finaliza textele uitate prin memo-uri și fișiere word, am ciorne întregi cu începuturi de texte, proză scurtă, poezie. Aș… să mai spun? Aș face multe… am tot felul de idei de proiecte, dar sunt una singură și clonarea nu e chiar o soluție viabilă.
(Click pe imagine pentru a o mări.)
