Trebuie să recunosc, pe mine nu mă atrag în mod deosebit poveștile romanțioase, iar dacă ar fi să adun toate cărțile de acest gen pe care le-am citit, ar ieși o listă destul de scurtă. Pe măsură ce se apropie Valentine’s Day și suntem asaltați pe toate căile de nevoia imperioasă de a sărbători iubirea, încep să dezvolt o adevărată alergie față de acest subiect. Totuși, dragostea nu se rezumă la partenerul de viață – iată de unde a pornit ideea unei liste cu cărți care ne vorbesc despre multiplele fațete ale iubirii.
Am ales 10 cărți dintre cele citite în ultima vreme, însă lista poate fi, cu siguranță, mult mai extinsă. Fie că este vorba despre iubirea pentru părinți, rude sau prieteni, pentru animalele de companie sau activitățile care ne deschid o portiță către fericire, aceste cărți ne spun povești în care ne regăsim într-o măsură mai mare sau mai mică. Desigur, există și excepții – cum ar fi iubirea pentru un dictator, pe care mulți dintre noi nu au experimentat-o niciodată.
Iubirea pentru tată, mai presus de orice: Suntem deja uitarea ce vom fi, de Héctor Abad Faciolince
Am întâlnit în Suntem deja uitarea ce vom fi unul dintre cele mai complexe și emoționante portrete pe care un fiu i l-a făcut vreodată tatălui său. Îmi iubeam tatăl cu o dragoste pe care nu aveam să o mai simt niciodată, până când s-au născut copiii mei. (…) Simțeam pentru tata ceea ce prietenii mei spuneau că simt pentru mamele lor, mărturisește scriitorul columbian, care reconstituie în această carte de memorii povestea tatălui său, medicul Héctor Abad Gómez. Un om vesel, darnic și idealist, un excelent pedagog și un părinte afectuos – ceva ieșit din comun pentru societatea aspră și distantă din Medellín -, tatăl și-a dedicat viața campaniilor sociale, dar a găsit întotdeauna timp și răbdare pentru a-și îndruma și sprijini fiul. Dragostea filială este aproape palpabilă în paginile cărții – cum este și durerea, căci medicul a fost asasinat în 1987 -, iar autorul recunoște că iubirea excesivă a tatălui său este cea care l-a făcut un om mai fericit și mai bun.
Când singura iubire adevărată este rezervată dictatorului: Drumul către libertate, de Yeonmi Park
Coreea de Nord este, cu siguranță, o țară în care nu se va sărbători Valentine’s Day – tot ce vine de la americani, dușmanii de moarte ai Regatului Eremit, este considerat impur și depravat. În Coreea de Nord, o cultură extrem de conservatoare, oamenii nici nu prea știu să-și exprime sentimentele. Când crești în Occident, poți crede că poveștile de dragoste se întâmplă de la sine, dar nu e așa. Înveți cum să fii romantic din cărți și din filme sau observându-i pe alții, spune Yeonmi Park, o tânără nord-coreeană care a reușit să fugă din țara natală în 2007. În schimb, venerarea familiei Kim – o dinastie de dictatori care conduce țara de trei generații – este una dintre îndatoririle supreme ale nord-coreenilor și singura „iubire” adevărată pe care o pot exprima. Urmând modelul lui Iosif Stalin, Kim Ir Sen și Kim Jong Il s-au asigurat că poporul îi va adora ca pe niște zei, însă la acest lucru a contribuit și moștenirea culturală a Coreei de Nord, unde oamenii sunt învățați de mici să îi venereze pe tații și bătrânii lor.
O bunică atipică: Rugul, de György Dragomán
Emma, o fetiță de 13 ani ai cărei părinți au murit într-un accident, este luată de la orfelinat de bunica pe care nu o cunoscuse niciodată. Noua existență alături de bunică este imprevizibilă și plină de mister, cu ritualuri și obiecte enigmatice, cu lecții adeseori dure și un trecut plin de secrete. Excelentul roman al lui György Dragomán vorbește despre multe lucruri, însă ceea ce m-a impresionat în mod special a fost personalitatea bunicii și relația ei cu nepoata. Pentru Emma – cea prin ochii căreia percepem totul -, bunica nu este un dat, un om pe care îl cunoaște dintotdeauna; iubirea reciprocă nu este un lucru subînțeles, ci un proces lent, nu lipsit de încercări și tensiuni, prin care bunica și nepoata se cunosc, învață să conviețuiască și, în cele din urmă, se vindecă de singurătate și de umbra apăsătoare a trecutului. De la „cotoroanța asta ciudată care m-a răpit”, bunica devine centrul lumii pentru Emma: Îmi doresc să nu plece, să nu mă părăsească, să-și revină, să vină înapoi, să rămână cu mine. (…) Ar trebui să mă răstesc la ea, să-i poruncesc să trăiască, asta ar trebui.
Casa părintească, centru al lumii: Călătorie în jurul casei mele, de Adina Nanu
Minunata carte-album a Adinei Nanu este, poate, cel mai bun exemplu pentru dragostea față de casa părintească, cochilia protectoare din care izvorăsc poveștile și către care amintirile și pașii se reîntorc iar și iar. Cu umor, onestitate și o mică tușă de lirism, autoarea țese istorioare pline de savoare, atât despre membrii familiei, cât și despre evenimentele care au marcat istoria casei. Construită la începutul secolului 20 pe un teren pustiu aflat, pe atunci, la margine de București, casa a fost naționalizată și apoi rechiziționată de comuniști, iar după Revoluție a început lunga odisee a recuperării ei. Acolo unde amintirile nu mai sunt atât de vii, desenele și picturile realizate chiar de autoare vin să completeze povestea casei, însoțind și întregind textul în mod fortuit. Am păstrat ca punct central casa, învelișul pe care îl țesem în jurul nostru cum își face melcul carapacea, în care ne cuibărim, ne simțim „acasă” și care rămâne după noi, ca și cochiliile scoicilor pe care le culegem pe plajă, le privim și pipăim cu încântare, deși ființa din interior a pierit.
O prietenie extraordinară: Prietena mea genială, de Elena Ferrante
Rar mi-a fost dat să citesc o poveste atât de frumoasă și atât de minuțios construită despre o relație de prietenie. Lila și Lenù, cele două protagoniste ale romanului, cresc într-o mahala din Napoli în anii 1950, iar prietenia lor – o legătură complexă și adeseori furtunoasă, care evoluează odată cu maturizarea fetelor și schimbările lumii în care trăiesc – este firul care traversează cele patru volume ale Tetralogiei Napolitane. Sentimentele contradictorii, faptele mărunte, competiția subtilă, tandrețea și micile răutăți, nesiguranța și gelozia, toate sunt consemnate și analizate minuțios din perspectiva lui Lenù, cu o atenție și o profunzime remarcabile. Este o re(con)stituire a Prieteniei în care fiecare dintre noi se va regăsi într-o anumită măsură, căci Elena Ferrante reușește să vorbească limpede și firesc despre multiplele nuanțe care alcătuiesc legătura intensă dintre două copile pe cale să devină femei.
Când literatura îți dă viață: Femeia de hârtie, de Rabih Alameddine
Cred că orice cititor împătimit se va regăsi în romanul lui Rabih Alameddine, care trezește o poftă teribilă de lectură. Personajul principal, Aaliya Sobhi, este o traducătoare în vârstă de 72 de ani, care duce o viață solitară într-un Beirut dominat de conflicte și prejudecăți. Ea s-a retras din existența reală în lumea cărților, dedicându-și întreaga viață lecturii și traducerilor în limba arabă. Literatura îmi dă viață, iar viața mă ucide, spune Aaliya, care continuă să lucreze în ciuda faptului că literatura nu este la mare prețuire în Liban – și cu atât mai puțin autorii pe care îi traduce ea. Această pasiune a înlocuit toate nevoile afective inerente unei vieți: femeia trăiește prin și pentru cărți, înconjurată de personaje literare, iar pregătirea unei noi traduceri este motorul său existențial, lucrul care o umple de o fericire deplină. Aaliya Sobhi citează versuri și fragmente, vorbește despre autorii preferați, dar și despre cărțile care nu i-au plăcut. Ani de cărţi, cărţi de ani. Sau este vorba, oare, de o risipă de timp, o irosire a vieţii?
Poveștile care stau la temelia lumii: Miruna, o poveste, de Bogdan Suceavă
Dragostea pentru povești străbate ca un fir fermecat micuța carte a lui Bogdan Suceavă, în care realul și imaginarul se îmbină până la contopire. Un amestec bine potrivit de istorii ține pe spatele lui întregul Pământ și ajunge să ne explice lucrurile dinăuntrul lor înspre afară, spune bunicul Nicolae Berca, cel care le istorisește nepoților întâmplări cu iz de basm despre trecutul familiei și al satului Valea Rea. Pe măsură ce coboară în fântâna timpului, poveștile devin din ce în ce mai fantastice, însă cu atât mai minunate, apropiindu-se de miezul în care totul își are obârșia. Miruna, nepoata pe care a vizitat-o într-o noapte îngerul poveștilor, își imaginează aievea cele istorisite de bunic, fără a pune la îndoială straniile îmbinări dintre întâmplările reale și elementele fantastice. Prin intermediul ei, zestrea narativă își continuă drumul prin timp, punând încă o piatră la temelia lumii: În ea a trecut o întreagă lume și a devenit moștenitoarea unui regat aparte, din care nici până astăzi nu a uitat nimic.
Când pasiunea pentru călătorii se îmbină cu dragostea pentru literatură: Amintirile unei nonagenare, de Antoaneta Ralian
Antoaneta Ralian a fost nu numai una dintre cele mai apreciate traducătoare din România, ci și o călătoare pasionată. Datorită meseriei sale, a reușit să ajungă în multe colțuri ale lumii, despre care vorbește în episoade scurte, extrem de savuroase. Fie că este vorba despre orașe, muzee de artă, pățanii de tot soiul sau locuri pe care doar și le imaginase din romanele traduse, autoarea povestește cu atâta har și umor încât simți cum te cuprinde dorul de ducă și cheful să-ți faci imediat bagajele. Iată ce-și dorea Antoaneta Ralian în 1949, când era proaspătă soție: Vreau să merg în cârciumioarele din Harlem şi să ascult muzică de negri. Aş vrea să fumez opium, îngropată în faldurile unui kimono; vreau să mă îngrop în bibliotecile din Oxford; vreau să rătăcesc o lună întreagă prin Louvre. Cât din dorințele ei s-a îndeplinit aflăm din această carte de memorii selective, din care nu lipsesc poveștile despre scriitori și cărțile traduse.
Când o savoare deține cheia inimii: O delicatesă, de Muriel Barbery
În ultimele zile pe care le mai are de trăit, temutul critic gastronomic Pierre Arthens este obsedat de un singur lucru: să regăsească o savoare de demult, uitată între timp, care îi apare drept singurul adevăr rostit sau înfăptuit. Dintotdeauna, Pierre Arthens a fost îndrăgostit de gastronomie – mai cu seamă de cea nepretențioasă, specifică zonelor rurale – și i-a plăcut la nebunie să mănânce. Acum, el călătorește înapoi în timp, pe firul aromelor și al experiențelor culinare, încercând să identifice acel gust esențial ce deține cheia unei inimi pe care, de atunci, a făcut-o să tacă. Figura impunătoare a bunicii se află în centrul amintirilor sale, cu bucătăria ei din care ieșeau preparate simple, dar incredibil de gustoase: bunica mea oficia la cuptoare cu un aer calm și maiestuos. Cântărea peste o sută de kilograme, avea mustață, râdea ca un bărbat și, când ne aventuram în bucătărie, zbiera la noi cu o grație de camionagiu. Dar sub vraja mâinilor ei măiastre substanțele cele mai banale se transformau în miracole. Poate că acolo se ascunde acea savoare uitată, printre cartofii ei cu sos, sardelele fripte pe grătar sau roșiile coapte din grădină, care la finalul vieții par să cântărească mai mult decât orice alt fel de mâncare sofisticat.
Când pisica te salvează de la depresie: Pisica pierdută, de Caroline Paul și Wendy MacNaughton
Povestea pisicii pierdute – adevărată până în cele mai ridicole detalii – se adresează în primul rând celor care iubesc aceste feline pline de personalitate și pot înțelege că, din dragoste pentru animalele de companie, poți face uneori lucruri ieșite din comun. După un accident aviatic, scriitoarea Caroline Paul s-a întors acasă într-o stare destul de jalnică și în pragul unei depresii. Prezența celor două pisici tărcate, cu care locuia de 13 ani, a ajutat-o să suporte mai bine durerea, dar ceea ce a scos-o din depresie a fost dispariția motanului Tibby și căutarea plină de peripeții care a urmat.
Cu poveștile despre animale și efectul lor benefic în viața stăpânilor intrăm pe un teren foarte ofertant. Una dintre cele mai cunoscute cărți de acest fel este Un motan pe nume Bob, care relatează povestea adevărată a lui James Bowen și a motanului portocaliu care i-a schimbat radical viața. Înainte de a-l întâlni pe Bob, tânărul se droga, dormea pe străzi și fura pentru a face rost de bani. Cartea este scrisă într-un stil destul de stângaci, dar ceea ce contează, înainte de toate, este povestea emoționantă despre felul în care o pisică a salvat un om de la o existență degradantă.
Cum spuneam la început, lista cuprinde doar o mică parte din cărțile care ar putea intra aici. Aștept cu mare drag recomandările voastre, nu mă îndoiesc că ați citit destule povești – reale sau ficționale, obișnuite sau bizare – centrate pe diferite ipostaze ale iubirii.
Pentru a cumpăra cărțile de mai sus din librăria online Cărturești, intră pe link-urile din titluri și coperte.
Cea mai frumoasa carte de dragoste citita de mine in ultima vreme este Pisica musafir.
Mulțumesc pentru recomandare, Ofelia! Chiar eram curioasă cum este cartea autorului japonez, care m-a dus cu gândul la pisica din „Cronica păsării-arc”. Bănuiesc, însă, că poveștile sunt foarte diferite.
Mie cel mai mult mi-a placut “Cele patruzeci de legi ale iubirii”, de Elif Shafak.
Cele 5 limbaje ale iubirii de Gary Chapman este o carte pe care orice culpu casatorit (dar nu numai) ar trebui sa o citeasca!! Cred ca divorturile ar fi mult mai rare!