Lena Andersson, una dintre cele mai apreciate scriitoare suedeze, a primit pentru Pasiune pură renumitul premiu August, romanul fiind declarat și Cartea anului 2013 în Suedia. Relevantă pentru înțelegerea concepției pe care o are autoarea asupra literaturii mi se pare o declarație în care afirma că scrisul său vine din nevoia de a investiga lucrurile ciudate. Copil fiind, ura trucurile magice și ușurința cu care oamenii acceptau lipsa explicațiilor. Nu suporta ideea de a nu înțelege ceva ce avea totuși o explicație. Cu o astfel de motivare, a devenit un om fascinat de puterea minții, de conotațiile percepțiilor, de mecanismele manipulării și ale puterii, născându-se în ea o altă magie: magia puterii de a înțelege, de a deconstrui așa zisele trucuri magice pe care existența ni le pune necontenit în față.
Romanul Pasiune pură este o distilare literară a acestei capacități impresionante a autoarei de a explora, de a diseca misterele omenești pe care le naște, de data aceasta, iubirea. Lena Andersson pătrunde fără milă în mintea unei femei îndrăgostite, încercând să despartă sensurile de contrasensuri. Ester Nilsson are 31 de ani, este poetă (scrie poezie ca să-i facă și pe alții să vadă ce vede ea), eseistă („cu opt broșuri concise la activ”), are o minte ascuțită și un ochi critic care îi sperie uneori pe ceilalți, convinsă fiind că lumea e conformă vederilor ei. Sigură pe ea, ducând o viață lipsită de complicații sentimentale, se dedică exclusiv cunoașterii realității umane. La optsprezece ani avusese revelația că scopul vieții este alungarea melancoliei, cu ajutorul ideilor și al cuvintelor.

 

De atunci nu se mai simțise tristă. Își asumase misiunea de a descifra realitatea și de a găsi în limbaj cea mai autentică exprimare a sa. Spera ca într-o zi să înțeleagă cum se leagă totul, căci deocamdată nu putea aduna înțelegerea decât bucată cu bucată. Duce o viață pe care și-o simplifică atât cât este posibil, rămânând într-o relație calmă, cu un bărabt care îi satisface nevoile fizice și mentale, dar o și lasă în pace. În schimb, este mai ales preocupată de relația pe care realitatea o stabilește cu limbajul: „Abisul îngrozitor dintre gând și cuvinte, dintre ceea ce vrei să exprimi și exprimare, dintre adevăr și neadevăr, precum și tot ce rodește în acest spațiu liber fac obiectul acestei povești”. Liniștea i se năruie într-o zi când i se cere să vorbească la o conferință despre lucrările unui artist vizual – Hugo Rask. Odată cu acesta vine și îndrăgostirea care îi dă peste cap tot echilibrul, schimbându-i raportarea la întreaga realitate de care era înconjurată. Nici scrisul nu îi mai oferă refugiu. Ba din contră, îi opune rezistență.

 
Având un puternic substrat reflexiv, romanul Lenei Andersson surprinde pagină cu pagină consecințele acestei iubiri asimetrice – și care iubire nu e!? -, o relație complicată și obositoare, care o aruncă pe femeie într-o stare de sclavie: „starea în care gândul galopează și pune stăpânire pe tot organismul”. Mai mult decât pe expresivitatea imaginilor, lirism ori erotism, romanul mizează pe consistența tensionată a ideilor, ale căror ecouri se eliberează și cresc valuri-valuri în cititor. Trăirea și interpretarea se amestecă, atât existențial, cât și textual. Femeia cu un ochi trăiește, cu altul analizează, granițele dintre subiectiv și obiectiv ștergându-se permanent. Vrea să își înceapă viața, dar stă pe loc, blocată între tăceri, interpretări și speranțe.

 

Pentru o femeie predispusă la interpretări multiple, tăcerea cu nelămuririle implicite presupune o luptă teribilă între speranțe și renunțări. Lipsa acelor cuvintelor care să facă lumină înseamnă și curgerea posibilului în imposibil, iar de aici drama zbaterilor, a oscilațiilor, a necontenitei interogări de sine: „Trăncăneala o secătuia de puteri. Dezbătea cu ea însăși și se întreba dacă nu cumva își crease starea asta de îndrăgostire, deoarece, fără să bage de seamă, se plictisise și avea nevoie de o neliniște amestecată cu speranță și o beatitudine deplină ca să simtă că trăiește”.
Deși sceptică în ceea ce privește puterea limbajului, nevoia de cuvinte devine cel puțin la fel de importantă ca nevoia de contact: „Dragostea are nevoie de cuvinte. Te poți bizui și pe sentimentul fără vorbe, însă numai pentru scurt timp. Iubirea fără cuvinte nu supraviețuiește la infinit, nici iubirea numai din cuvinte. Dragostea e o fiară flămândă. Trăiește din atingeri, din declarații repetate, din ochiul care vede în ochiul altuia. Când ochiul e foarte aproape de al celuilalt, nici unul nu vede nimic”. Este obsedată de ideea că relația lor e doar un cadru, lipsit de conținut, că lipsește ceva, esențialul: „Se aplecă și o sărută pe obraz. Un sărut distinct, tandru, iubitor. Era totodată un sărut care știa ceva despre insuficiență”.

 

Colecționând detalii îngroșate sau fardate, romanul surprinde motivațiile și formele în care gelozia și neîncrederea coboară în valuri negre de spaimă, toate născute din nevoia de a înțelege, de a pricepe ce rol are fiecare în acea poveste. Nimic nu pare să doară mai rău decât atunci când nu pricepi. O mulțime de întrebări se nasc în acest spațiu al golului, depășind nucleele narative care le generează: declarația de dragoste e stăruință sau cătușă? Forța sau slăbiciunea naște iubirea? Există dreptul de a fi iubit? Care este diferența dintre iubire și pasiune? E sau nu permisă furia între doi oameni apropiați? Actul sexual generează răspundere? Ce legătură există între onoare și codurile comportamentului trupesc și sufletesc? Există o luptă între speranță și înțelegere? Cât de importante sunt convorbirile interesante într-o relație? Ce contează mai mult: cruzimea sau gestul cald din umbra cruzimii? E mai tare cine vrea mai puțin? Un strop de fericire trecătoare e mai greu de îndurat decât nimic?

 

Pe tot parcursul romanului este nuanțată relația ambiguă dintre realitate și limbaj. Dacă tăcerea este insuportabilă, nici cuvintele nu o feresc pe femeie de capcana interpretărilor: „Cuvintele nu erau monumente grele despre intenții și adevăruri”. Limitele acestora i se dezvăluie necontenit, ele nu sunt menite să reprezinte o realitate în afara limbajului. Nu mai poate face deosebirea dintre gând și sentiment. Pasta presupunerilor este frământată cu atâta violență, încât se frânge în mâini. Panica se ascunde sub masca aroganței. Demnitatea personală ia forma tonului disprețuitor într-un mesaj. Însă nu e ea acolo, e doar ea ca text. Principiul lui Hegel – „cu cât taci mai mult, cu atât vorbesc eu mai mult” -prinde viață. Pe de altă parte, apăsător este și paradoxul vorbitului: „Vorbitul nu caută să elucideze, așa cum pretinde cel care vorbește, ci caută să convingă, să schimbe alegerea făcută”. Presupunerile bulveresează, provocând o tensiune abisală, surprinsă frust de către autoare. Speranța devine cap al răutăților (o tragedie, cum ar zice Shalom Auslander), multe dintre gândurile femeii împotmolindu-se în ea, căci „ea îi băga bețe în roate, îi estompa memoria rușinii și a neliniștii și o împingea spre noi încercări”; „Speranța trebuie lăsată să moară de inaniție ca să nu-l orbească și să nu-l rătăcească pe cel care o găzduiește. Speranța nu poate fi ucisă decât cu brutalitatea lucidității. Speranța e crudă, pentru că te leagă, te prinde în plasă”; „Speranța e un parazit. Se hrănește și prosperă din țesuturile cele mai nevinovate”.

 

Pe de altă parte, se zvârcolește în femeie nevoia de a fi o ființă individuală care se bucură în afara unei simbioze, nevoia de a se simți autonomă, de a simți că nu are nevoie de altcineva ca stimul intelectual. Senzația independenței apare și dispare: „nimic nu-i era de ajutor, atâta timp cât pleca la drum cu ea însăși”. E o femeie îndrăgostită care se simte prizonier și paznic în același timp. La un an de la începerea suferinței, apare și lămurirea: „Suferința se va intensifica și se va concentra în următoarele zile, dar acum era mai pură, mai puțin neclară”. I se confirmă că e mai ușor să faci față unor răspunsuri definitive decât unora difuze.

 

Cu o voce a naratorului care vine în prelugirea vocii personajului feminin, Lena Andersson scrie un roman psihologic profund și lucid-necruțător despre iubire ca întâmplare dezechilibrantă a ființei, care scoate la iveală adevăruri ascunse ale firii umane. În cazul lui Ester, iubirea îi adâncește cunoașterea complexității firii umane, cunoaștere pentru care plătește ea însăși un preț, aflând despre ea adevăruri uneori inconfortabile. Natura umană i se dezvăluie, sub cutremurul iubirii, ca cea mai profundă și complexă realitate, ajutând-o să decodeze, dincolo de studiile de filosofie, lumea și condiția umană. Fragilitate, vulnerabilități, egoism, contradicții, orbire, nevoia de a domina, dorințe frustrante, forțe autodistructive, ridicol, umilință, impulsuri, compromisuri, dificultatea replierii ființei – formează toate un ghem pur și dur al pasiunii. Romanul Pasiune pură poate oferi unor cititori un soi de confort terapeutic ori poate acutiza frământări, căci vrând-nevrând, te uiți mai adânc în tine însuți. Conștientizezi, asumi, negi sau ignori, punând sub preș. După nevoi și puteri.

Lena Andersson, Pasiune pură, Traducere din suedeză și note de Liliana Donose Samuelsson, Editura Humanitas Fiction, 2015

Dana Pîrvan

Din 2006 scrie despre cărți pentru că îi plac provocările ivite pe drumul cu dublu sens dintre viață și literatură. Și pentru că în jurul cărților a găsit mulți oameni pe care altfel n-ar fi avut bucuria de a-i fi întâlnit. Doctor în filologie al Universității din București, a publicat cronici și eseuri în revistele „Observator cultural”, „Cultura”, „România literară”, „Luceafărul”, „Bucureștiul cultural”, „LaPunkt”. În 2013 a debutat la Editura Art cu volumul „Sebastian și lumea lui”.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *