Nu întâmplător l-am ales pe Eugen Simion pentru portretul lui Eugène Ionesco. Sau poate că Timpul trăirii, timpul mărturisirii, jurnalul său parizian, m-a ales pe mine, împărtăşindu-mi că „Parisul este un mit pe care trebuie să-l meriţi”. Nu e un oraş, ci un univers şi „trebuie să intri în el în vârful picioarelor, aşa cum merg, dimineaţa, ideile”.

L-am urmărit, pas cu pas, bucurându-mă de fiecare zi pe care o adăuga portretului făcut de-a lungul anilor petrecuţi în Paris. I-am mulţumit în gând pentru prilejul de martor pe care mi l-a oferit când a descris întâlnirea accidentală cu Marin Preda care, precum un copil încăpăţânat, după ce probase toate pălăriile dintr-un magazin, revenise în ziua următoare să o cumpere pe cea din vitrină care îi plăcuse iniţial. Şi tocmai momentul acela atât de obişnuit îţi oferă ceea ce ai cauţi uneori într-o întreagă biografie.

La fel s-a întâmplat şi atunci când, plimbându-se într-o dimineaţă pe una din străzile Parisului, surpriza lui Eugen Simion a fost şi a mea. Emoţia cea mai mare a fost simţită odată cu felul în care a descris mai apoi cuplul vârstnic văzut de la distanţă. Sunt ani de zile de când am mers pe urmele lui Ionesco, citindu-i teatrul, bucurându-mă ori de câte ori la răstimpuri i se mai juca o piesă la noi, recitindu-i jurnalele, întorcându-i desenele în toate unghiurile posibile.  Şi, iată, Eugen Simion îmi oferă această surpriză, mulţi ani mai târziu, după ce jurnalul său a ajuns la cea de-a şapte ediţie:

„Pălăria îi dă un aer de jovialitate ironică, poziţia ei este sfidătoare. Bărbatul ce o poartă este mic de statură, cu o mobilitate sfidătoare a gesturilor. Aerul şmecheresc îi stă bine, pare un om liber, fără complexe, fără prejudecăţi, a ieşit la plimbare cu nevasta la orele 11 ziua şi nu se sinchiseşte de nimeni. Este lumea lui, libertatea lui”.

Trăiesc într-un timp pe care nu l-am cunoscut şi pe care-l recuperez din astfel de frânturi sau mărturii complete: „Mă lămuresc repede: este dramaturgul Eugène Ionesco, împreună cu soţia. Nu mă înşelasem cu totul: aveam în faţă doi bucureşteni strămutaţi la Paris. Mersul îi trăda, gesticulaţia nu se schimbase nici după aproape 40 de ani de viaţă pariziană.”

Odată cu rescrierea trecutului, reinterpretarea sau crearea unor noi omagii, merge mai departe trecutul, aşa cum am ales să-l înţelegem în prezent. De prea puţine ori ştim că înţelegem chiar prezentul. Cred însă că se nasc întotdeauna oameni care ştiu să vadă, ştiu să înţeleagă şi, mai presus de toate, ştiu să îşi păstreze neatinsă încrederea în ceea ce trecerea timpului păstrează intact:

„Antiliteratura se clasicisează rapid în secolul nostru, iar autorii ei pot ajunge la Academia Franceză. Este cazul, între altele, al lui E. I., care, negând, parodiind teatrul, a scris un teatru care se joacă acum la Comedia Franceză”.

In perioada în care Ionesco este invitat să fie membru al Academiei Franceze, contestarii acuză Academia de conformism intelectual.  Printre cei care au refuzat astfel de invitaţii se numără Camus, Sartre şi Malraux. Dar Eugen Simion alege să explice poate cel mai bine lungul drum pe care Ionesco l-a străbătut „fiind mereu împotrivă”. „Se poate, deci, şi aşa”, conchide criticul si istoricul Eugen Simion.

În fiecare mare oraş vei găsi plăcile de marmură care te anunţă ce mare om a locuit înainte acolo. Poţi doar să speri că vei mai simţi o parte din spiritul acelui om în aer, că poate privind prin aceleaşi ferestre vei fi mânat de dorinţa de a scrie sau vei simţi,  pentru câteva secunde, cum arătau dimineţile din acel apartament. Sunt case în care nu vei reuşi niciodată să intri, ca apartamentele dintr-o piaţetă mică din Bruxelles prin care erai doar în trecere. Sunt case şi mici vile la uşile cărora nu vei îndrăzni niciodată să suni sau locuinţe ai căror proprietari au obosit, odată cu trecerea anilor, să mai deschidă uşile unor musafiri nepoftiţi, dar întotdeauna curioşi şi, mai presus de toate, visători.

Aşa că aceiaşi visători duc azi nostalgia acelor timpuri, închid cărţile vechi, retrăiesc momentele şi speră, chiar dacă numai cu puţină convingere, că o parte din farmecul acelor vremuri va reveni. Aceiaşi visători sunt cei pentru care o ieşire la teatru nu va fi un simplu eveniment şi sunt aceiaşi oameni care, în timpul unui concert simfonic, vor absorbi cu nesaţ parfumul din aer şi vor urmări înduioşaţi sclipirile unor rochii purtate la Ateneu în urmă cu câteva zeci de ani.

Dar ce n-ai da să vezi şi acum, mergând pe stradă, că Ionesco se joacă în cele mai mari teatre alături de cele mici? Ai de prea puţine ori norocul acesta, semn că recunoştinţa fată de unele valori pe care nu le-am văzut la timp nu s-a arătat nici peste ani, dar a compensat prin admiraţia pe care o altă ţară i-o poartă dramaturgului.

„Trec pe strada Huchette, unde de peste douăzeci de ani se joacă fără întrerupere Cântăreaţa cheală. Este primul teatru (o magazie improvizată în sala de spectacol) care a pus în scenă o piesă atât de neobişnuită. Ionesco se joacă azi la Comedia Franceză şi a fost primit, s-a văzut, la Academie”.

Din fiecare cuvânt încerci să extragi o lecţie. Poate că deciziile greşite le luăm atunci când nu ascultăm cu adevărat, când ne grăbim să tragem concluzii înainte de a înţelege cu adevărat.  Şi dacă ne-am fi grăbit la momentul acela, să punem sub semnul mirării faptul că Ionesco a acceptat intrarea în Academia Franceză, nu pentru că am fi avut dreptul de a-i interoga decizia, ci pentru că suntem pripiţi în a ne exprima, în general, nemulţumirea, iată poate singurul răspuns care contează:

„Eu, nu personajele mele, sunt în Academia Franceză – îşi justifică el opţiunea. Aşteptaţi cel puţin să vedeţi dacă voi scrie piese sau opere academice. Există totdeauna o teamă, în Franţa, faţă de instituţii. Academia nu este un Moloch. (…) Academia se defineşte în funcţie de intenţiile şi de oamenii care o compun.”

Las deoparte unele framente care ţin mai degrabă de cadrul în care unele opere au fost create şi jucate. Mă apropii, în continuare, de esenţa a ceea ce a dus la crearea unui important şir de opere care aparţin teatrului absurd.  Din actul de a scrie nu ies la iveală răspunsuri, ci poate şi mai multe întrebări. Drumul incertitudinii, pavat cu dorinţa de a demistifica totul, începe cu o explicaţie dată chiar de Ionesco în volumul Antidotes şi reluată de Eugen Simion în jurnalul său parizian:

„De ce scrie? Pentru a interoga (şi a se interoga) asupra totalităţii destinului uman şi a condiţiei sale de existenţă. Scrie pentru că îi este frică de moarte şi pentru a învinge această teribilă, umilitoare frică: „on écrit pour ne pas mourir entièrement, pour ne pas mourir tout de suite puisque tout dépérit”. Scrie, în fine, pentru ca strigătul său de nelinişte să fie auzit de Dumnezeu şi de oameni. Şi pentru ca să se ştie că noi existăm”.

O astfel de afirmaţie poate adăposti mai departe întreaga operă a autorului. Un început de manifest ar putea fi suficient pentru a descrie ceea ce încercăm ulterior să descifrăm citind jurnalele, notele şi opera în sine. Structura unei astfel de percepţii se modifică odată cu timpul şi i se adaugă perspective noi. Nu mai este, aşadar, suficient să scriem pentru a interoga nu doar existenţa, ci şi propria fiinţă. Scrisului i se cer consecinţe concrete, actul de a scrie capătă un rol precis, acela de a arăta, prin interogaţie, ce este corupt, impur, ruinat în interior. Ideologii, societăţi, omul. Considerat un teatru crud fiindcă demistifică, printre altele, şi mitul fericirii, teatrul absurdului şi, mai ales, viziunea lui Ionesco, aşa cum le vede E. Simion, se hrănesc cu o opoziţie vehementă şi cresc printr-o muncă de dezvăluire a ceea ce e rău, impur şi care nu poate funcţiona.

„Toate piesele lui Ionesco vorbesc despre insecuritatea în care trăieşte omul. Jurnalele reiau aceeaşi temă în plan biografic. Totul pare dramaturgului suspect, nesiur, corupt. Nici Răul nu mai este pur. Până şi puritatea este minată din interior. Omul trăieşte la o răscruce, ici sau colo aceeaşi ameninţare. Istoria pare lui Eugène Ionesco răul cel mai mare”.

Această opoziţie nu trebuie însă considerată compactă sau definitivă. Eugen Simion arată, mai întâi, ceea ce transpare din opera dramaturgului, până la momentul respectiv:

„ Eugène Ionesco se opune, deocamdată, tuturor cuvintelor, ideologiilor, sistemelor sociale, neagă modelele, neagă la sfârşit şi negaţia modelelor, ideologiilor etc. Nu-i place nici o societate, nici o formă de societate nefiind, după el, bună, acceptabilă. Demnă este, după el, doar interogaţia. Adevăratul, supremul curaj este să demistifici totul, inclusiv demistificarea.”

„Când vorbeşte Eugène Ionesco serios? Când se amuză? Serios este când se amuză, vesel este doar când face previziunile cele mai demoralizante.

Îmi amintesc la timp că Eugène Ionesco este om de teatru şi că nu crede întotdeauna cu tărie (şi pe o durată mai lungă) în tot ceea ce spune. Nu publicase el în Nu două cronici (cu judecăţi care se contrazic) despre aceeaşi carte? Jocul speculaţiei îi părea mai important decât adevărul şi, apoi, adevărul în artă…”.

N-a fost greu de ghicit şi nici de găsit. Analiza la care se referă E. Simion e făcută asupra romanului Maitreyi: „Şi vom lua o carte, de pildă romanul lui Mircea Eliade, pe care îl vom privi din două puncte de vedere total contrarii şi egal de juste”. Şi, după ce explică în acelaşi volum de ce nu l-a ales pe Eminescu pentru acest exerciţiu, Ionesco descrie ce anume susţine dualitatea acestei încercări:

„Despre o carte actuală însă (n.a. – Eliade îi era contemporan), o carte care are sânge din sângele nostru, viaţă din viaţa noastră, este neînchipuit de greu să spui lucruri rele şi s-o refuzi, pentru că, în primul rând, te refuzi pe tine însuţi. E tot aşa de greu să o vorbeşti de bine, pentru că eşti acuzat de subiectivitate, de lipsă de privire în perspectivă, şi acuzaţiile sunt juste. Orice atitudine pe care ai lua-o faţă de o carte actuală este, de la început, falsă şi subiectivă”.

La finalul celor două analize, Ionesco se scuză şi oferă încă o explicaţie cititorului: „… jur că nu l-am elogiat pe d. Mircea Eliade pentru că îl iubesc şi îl admir, nici nu l-am denigrat pentru că l-aş urî sau desconsidera”.

Dar parcă n-ar fi complet acest portret şi parcă există riscul să se infiltreze o rigurozitate prea aspră care nu i se potriveşte, în general, dramaturgului. În fond, nu tot el scrie, în Prezent trecut, trecut prezent, cele câteva poveşti pentru copii mai mici de trei ani? Iar conversaţiile din acele poveşti îmi amintesc, fără îndoială, de discuţiile pe care le redă Freud în volumul Nevroza la copil. E cât se poate de posibil să-l fi influenţat, fiindcă Ionesco face mai multe referiri la Freud în jurnalele sale.

Iată, aşadar, un mic fragment dintr-una dintre aceste povestiri, cuprinse în Prezent trecut, trecut prezent:

„Ne plimbăm pe lună. Ne e foame. O să mâncăm o bucată de lună.

Josette: Mănânc o bucată de lună, ce bună e, ce bună e….

Şi Josette îi dă o bucată de lună tatălui ei. Mănâncă amândoi din lună.

Tata: E bun, e pepene.

Josette: Punem zahăr.

Tata: Doar pentru tine, nu pentru mine, am diabet. Nu mânca toată luna, trebuie să laşi şi pentru ceilalţi. Nu face nimic, creşte la loc.”

Să revenim însă la ceea ce Eugen Simion a ales să includă în jurnalul său, chiar dacă e o schiţă săracă a portretului pe care criticul îl compune de-a lungul mai multor pagini şi momente din anii petrecuţi la Paris.

Nu e niciun secret că Ionesco şi-a exprimat, nu doar o dată, aversiunea faţă de ceea ce înseamnă autoritatea de orice fel, justiţie sau instituţii militare. Eugen Simion aminteşte, în această privinţă, concluziile la care ajunsese, la acel moment, referitor la aversiunea faţă de aceste forme de organizare:

„M-a surprins în confesiunile lui Eugène Ionesco insistenţa cu care revine imaginea (defavorabilă, discreditoare) a tatălui. (…) Tatăl = Autoritate. Revolta împotriva Tatălui este, dar, revolta împotriva Autorităţii represive”.

Până la urmă, teatrul absurdului arată ridicolul vieţii, fără a-l demonta, ci plasându-l pe scenă. La polul opus de ceea ce, din nou, riscă să înăsprească trăsăturile autorului,  îl regăsim pe Ionesco la adăpostul apartamentului său din Paris:

„Îl vizitez odată acasă şi mă surprinde vivacitatea lui spirituală. Este el însuşi un spectacol extraordinar de inteligenţă şi ironie”.

Chiar dacă nu ar trebui să confundăm omul cu opera, putem, cel puţin în acest caz, să ne dăm seama că opera sa nu poate fi încadrată în dimensiuni fixe. Atât opera, cât şi Ionesco, au reuşit să depăşească spaţiul şi timpul.

Mihaela Pascu-Oglindă

Redactor literar, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și masteratul de Teoria și Practica Editării de Carte, Universitatea București. A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *