Chris Simion a scris opt cărți și a regizat zeci de spectacole de teatru. A publicat prima carte pe când avea 16 ani, vârstă la care a devenit și singurul jurnalist român care i-a luat un interviu lui Klaus Meine, solistul de la The Scorpions, aflat la București cu ocazia unui concert. Deși prima piesă de teatru pe care a văzut-o în adolescență a făcut-o să-și jure că n-o să mai calce niciodată într-o sală de spectacol, la 18 ani – când a asistat întâmplător la o repetiție a piesei “Numele trandafirului”, regizată de Grigore Gonța – s-a îndrăgostit iremediabil de teatru.
A studiat teatrologia și regia la Universitatea Teatrală și Cinematografică “I.L.Caragiale” din București și începând cu prima piesă montată, “Copilul divin”, al scriitorului francez Pascal Bruckner – împreună cu care a înființat, la sfârșitul anilor ’90, compania de teatru independent D’AYA -, Chris Simion aduce în scenă povești (în general dramatizări după texte contemporane, uneori după propriile cărți) prin care le propune oamenilor “să nu mintă, să ducă lupte mari, să se apropie de Dumnezeu, să se găsească pe sine, să nu se sperie, să nu cedeze când obosesc, să-și depășească permanent limitele”. Asta își dorește să le transmită oamenilor și prin cărțile sale, pe care le scrie doar atunci când “coboară îngerul” și pe care le publică doar atunci când le vede “vârful”. Despre scris și stările pe care le naște această îndeletnicire, despre cărți și succes am stat de vorbă cu Chris Simion.
Aminteați, într-un interviu acordat în iarnă, despre o carte în lucru: “40 de zile”. A fost publicată sau urmează să fie? Despre ce este vorba în acest volum?
“40 de zile” este o carte canon. Am scris-o în 40 de zile, este povestea a 40 de zile de așteptare, de căutare, de rugăciune. Încă nu am reușit să nasc finalul. Trebuia să apară la târgul de carte dar nu se va întâmpla pentru că nu este gata. Aștept să coboare îngerul, să prind iarași starea de har și să pot să cuprind în cuvinte ceea ce am în suflet. Altfel nu iese. Mă roade, nu îmi dă pace, e ca o fantomă care mă bântuie, e în mine dar nu sunt încă pregătită să văd vârful. Să o las așa neterminată ar fi un compromis. Cred în poveștile deschise dar nu când ele sunt un canon și se întâmplă în realitatea ta, în prezentul tău, nu în imaginar.
La ce altă carte lucrați acum? Dar spectacol?
Se retipărește și o carte pe care am scris-o la 20 de ani, “Spovedania unui condamnat”, pe care o recomand celor care nu depășec 25 de ani. Este o carte pentru cei care sunt naivi. Ambele apar la editura Trei. Legat de teatru, pregătesc avanpremiera piesei “Mecanica inimii“, dramatizată după cartea lui Mathias Malzieu, care va avea loc săptămâna viitoare (premiera oficială va avea loc în septembrie în prezența autorului). Trebuie să spun că fără partenerii proiectului – ARCUB prin Primaria Municipiului Bucuresti și BRD – Groupe Societe Generale – acest spectacol nu ar fi existat.
Din câte știu, “Ce ne spunem când nu ne vorbim” și-a aflat continuarea în scenariul unei piese de teatru (care a fost de altfel montată) și ar fi trebuit să aibă și o a treia parte, scrisă de cititori. Se va mai concretiza acest proiect?
“Ce ne spunem când nu ne vorbim” va rămâne în două părți: romanul, care se gasește în librării, și piesa de teatru, care se joacă la Godot Cafe Teatru. Partea a treia a fost mult prea interactivă. Am avut reacții dar nu în sensul în care să se concretizeze un volum. Nefiind controlată de mine, ci de cititori, am abandonat acest proiect. Partea a treia va rămane la stadiul de inițiativă.
Știu că ajungeți să puneți în scenă doar texte care vă impresionează mult. Ce roman al unui scriitor român tânăr ați fi tentată să-l trasformați în scenariu pe care să-l montați?
Nu am citit încă niciunul pe care să vreau să îl transform în spectacol. Asta nu înseamnă că nu au valoare literară, ci că eu nu am găsit până în prezent o poveste care să-mi stârnească interesul regizoral. Dar nu e timpul pierdut. Se scrie mult, parțial și bine, sunt autori tineri care au har. Deci nu se știe cu ce texte și cu ce lumi mă voi întâlni mai departe.
Vă impuneți o autodisciplină în a scrie zilnic, săptămânal, lunar sau credeți că de scris trebuie să te apuci doar atunci când ai inspirație? Puteți lucra oriunde?
Nu pot să scriu la program. Scriu când am inspirație. Cum nu pot să scriu direct la calculator. Îmi corectez cărțile pe laptop dar nașterea lor se întâmplă pe hârtie. Scriu cu stiloul, nu pot cu pixul, sau cu creionul atunci când nu am alternativă. Când coboară îngerul, nu mai contează unde ești: acasă, pe stradă, în vârf de munte sau într-o piață. Atunci te desprinzi de dimensiunea reală, se întâmplă o ieșire din planul realist. Cu un picior, fizic, ești în concret. Cu un altul, cu mintea, cu sufletul ești departe. Deci pot să fiu oriunde cu corpul atunci când am inspirație căci nu mă decuplează nimic. Ceea ce se repetă este preludiul, intrarea în stare, apropierea de inspirație, îți trebuie un fel de…să-i spun liniște, concentrare. Liniștea de a vedea, de a asculta, de a trăi adânc, de a te lăsa emoționat, uimit. Poate că nu “liniște” este totuși cuvântul potrivit, poate că ar fi mai ok să îi spun relaxare, habar n-am…
În ce fel contribuie experiența de regizor la scrierea unei cărți și invers, experiența de scriitor la punerea în scenă a unei piese?
Deși sunt două meserii care lucrează cu energii diferite, sunt dependente una de cealaltă. Mă verific când de una, când de cealaltă și mă folosesc de instrumentele fiecăreia.
Cărțile d-voastră vorbesc despre firescul din viața noastră, despre Dumnezeu, libertate, dragoste și minciună etc. Ce temă, pe care nu ați abordad-o încă, v-ar plăcea sa abordați pentru o carte următoare?
Nu-mi caut temele. Situațiile pe care le trăiesc îmi oferă tema pentru care ard. Nu-mi inventez poveștile. Le smulg din ochii sufletului meu ca să le vadă apoi toată lumea. Temele abordate sunt teme trăite, încercări, lecții.
Ați debutat la o vârstă la care alții încă visează să publice (la 16 ani). Cum ați simțit succesul la acea vârstă și cum credeți că l-ați fi simțit acum, dacă v-ați fi aflat la prima carte?
Succesul meu este o mare responsabilitate. Cu cât succesul este mai mare și compatibilitatea mea cu cititorii sau cu spectatorii este mai adezivă, mai sudată, cu atât responsabilitatea mea este mai trează. Succesul este un răspuns, este un efect a ceea ce faci. Când ceea ce oferi îi este necesar omului cu care interacționezi, omul consumă. Oamenii au nevoie să se întâlnească cu ei înșiși oricât de ipocriți și cinici vor să pară. Au secundele lor de adevăr și de luciditate și oricât bravează, au nevoie să se găsească. Asta le propun eu prin cărțile mele, prin spectacolele mele…le propun să nu se mintă, să ducă lupte mari, să se apropie de Dumnezeu, să se găsească pe sine, să nu se sperie, să nu cedeze când obosesc, să-și depășească permanent limitele.
Aveți cărți ale căror coperte au fost realizate de artiști?
“Spovedania unui condamnat”, prima variantă, este o grafică realizată special pentru carte de maestrul Marcel Chirnoagă. La “Ce ne spunem când nu ne vorbim” este coperta fotografului Alex Gâlmeanu, cu care colaborez și pentru “40 de zile” căci nu știu cum face dar reușește printr-un singur cadru să spună ceea ce eu m-am chinuit 8 sau 2 ani în sute de pagini.
Ați copilărit la Ieud, în Maramureș. Cât de des apelați la imaginile acelei copilării atunci când scrieți și cum se concretizează acest lucru în cărtile d-voastră?
M-am folosit de copilăria mea atât cât a fost necesar. Nu cu imagini prea multe, nu cu povești sau cu descrieri, ci cu starea aceea inconfundabilă, valoroasă, de maximă curățenie, credință, adevăr după care tânjesc, pe care o pierzi ca adult dar pe care, dacă insiști s-o cauți, chiar o regăsești. E foarte greu de menținut această stare, mai ales în urban, sunt multe ispite dar cred că exact asta te provoacă să îți dorești cu mai multă ardoare să trăiești pe alt palier. Reperul meu de frumos este în copilărie. Pentru că acolo am timpul nealterat.
Dacă într-o zi ați pune pixul jos / ați închide laptopul și v-ați spune: “Gata, de azi nu mai scriu!”, ce anume v-ar determina să faceți asta?:)
Dacă mă întrebi acum…Dacă nu aș mai scrie sau nu aș mai face teatru, m-aș implica în acțiuni umanitare, educaționale. O fac și acum dar accidental. Depinde când mă întrebi și în ce stadiu sunt.
Surse foto: arhiva personală a scriitoarei/regizoarei Chris Simion, Facebook
Foto imagine principală: Alex Gâlmeanu
