Bookaholic

Joi, 11 aprilie, am fost la prima ediție a proiectului ”Generații și conversații”, inițiat de revista online studențească Gen90. Invitați la acest eveniment au fost scriitoarea Simona Popescu (recenzia noastră la Exuvii aici, iată și un interviu iar aici  găsiți despre cum e să fii scriitoare și mamă în același timp), regizoarea Chris Simion (un minunat interviu cu ea aici, iar despre montarea piesei Hoții de frumusețe aici) și solistul formației Robin and the Backstabbers, Andrei Robin Proca (despre lecturile membrilor trupei amintite aici).

Cu așa o artilerie grea, nu m-a surprins că ediția a fost un succes, cu o sală de curs din cadrul SNSPA plină ochi (de exemplu, mai bine de 10 persoane au stat în picioare, înghesuiți lângă ușă) timp de mai bine de două ore.

Evenimentul a fost anunțat ca fiind o dezbatere culturală privind direcția culturii române postdecembriste, prin analiza a trei dintre arte: literatura, teatrul și muzica. O temă ce suna excelent și care m-a intrigat încă din momentul citirii ei.

Am plecat puțin dezamăgită pentru că discuțiile au fost purtate înspre alte orizonturi, fără a se mai ține cont de subiect de la un moment dat încolo. Și acest lucru a fost influențat de dorința prea mare a organizatorilor de lăsa publicul să modereze întâlnirea – desigur, este îmbucurător că astfel de dezbateri sunt concepute de către studenți; și mai frumos este faptul că artiștii invitați au încercat să poarte un dialog real cu publicul; însă, uitându-mă pe desfășurătorul ediției, am remarcat o mulțime de tematici simpatice, care meritau discutate. Acest lucru nu s-a întâmplat, tocmai pentru că redactorii revistei online Gen90 s-au temut, din punctul meu de vedere, să nu plictisească publicul prin subiectele respective – punând accentul pe faptul că întrebările formulate de ei sunt pur orientative (deși sunau bine!).

Pentru că sunt sigură că v-am făcut curioși, haideți să și citiți câteva dintre  temele care au fost propuse, dar au rămas pe hârtie:

Apatia la români se resimte? Este cronică? Efectele ei asupra generației născute după 1990.

Există trendsetters în literatura modernă?

Poți supraviețui în underground?

V-ați gândit vreodată dacă se verifică celebra vorbă Românul s-a născut poet?

Mulți folosesc termenul de hipster. Îi recunoașteți? Ce fel de capital cultural ar compune hipsterul român din 2013?

În ce direcție vor merge tinerii de astăzi?

Totuși, discuțiile au fost interesante, publicul a fost receptiv și implicat (poate mai mult decât la alte evenimente, simțindu-se entuziasmul studențesc), iar invitații au avut răspunsuri extrem de faine în mânecă.

De exemplu, întrebați cum și-ar defini arta poetică și care este profesiunea lor de credință, invitații au ocolit frumos răspunsurile punctuale. În rândurile de mai jos, vedeți cum.

Robin:

E puțin stânjenitor să mă aflu în situația asta, pentru că eu sunt un băiat care cântă într-o formație. Mai mult nu pot spune. (…) Prefer să mă dau de gol, decât să declar sus și tare ăsta e genul meu de artă. Eu mă urc pe scenă și cânt niște piese pe care le compun. Noi cântăm ceea ce eu numesc pop melodramatic și foarte zgomotos.

Chris Simion:

Cred că mă definesc prin două cuvinte: teatru independent. Deși funcționez 50% în teatrul de stat și mă dau de gol prin cele mai recente spectacole pe care le-am montat, două la teatrul Bulandra și unul la Teatrul Evreiesc de Stat, marea mea dragoste rămâne teatrul independent, respectiv teatrul făcut în spații neconvenționale.  Am început în 2006, în Lăptăria lui Enache, unde am rezistat 5 ani, după care ne-am mutat într-un spațiu improvizat, foarte mic, un hol de la Rapsodia Română, clubul Muse, care lunea și marțea se transformase într-o sală de teatru și am reușit, timp de un an de zile, să facem acolo o atmosferă specifică teatrului. După care ne-am mutat la Godot.

Cam atât despre teatru. Ce fac eu în literatură e un exercițiu, e un lux, o retragere, nu e profesia mea de bază.

Simona Popescu:

Sunt convinsă că ceea ce înțeleg 80% dintre tinerii de aici despre poezie nu se aseamănă cu ceea ce cred eu. Nu o să vorbesc despre cum scriu  eu. Studenții mei nu mai citesc poezie. Și-mi imaginez că și voi semănați cu studenții mei. Poezia li se pare plictisitoare de vreme ce, deși ei sunt studenți la Litere, nu mai vor să vorbim despre ea.

Acum vreo cinci ani, pentru că am dat de niște studenți care erau teribil de deștepți și pentru că ne potriveam foarte bine pe muzici și filme și cultură urbană și tot ce vreți, eu le-am spus Măi, dar cum puteți să ascultați Radioheads sau mai știu eu ce, și să vă fi oprit cu poezia la anii ’60, eventual să vă fi oprit la Stănescu? Și m-am apucat și-am scris pentru ei o cartea întreagă care se numește ”Lucrări în verde sau pledoaria mea pentru poezie”. Dar nu e pentru un împătimit de poezie; unde mai pui că m-a pus naiba să pun și un avertisment Interzis proștilor de orice fel și pe chestia asta am enervat foarte tare niște critici și foarte bine am făcut. Este o carte despre istoria poeziei, de la începuturi, are soundtrack și foarte multe note de subsol ca la Țiganiada, filme, muzici, desene animate și tot ce vreți.

Scenariul este următorul: o profesoară la Litere – eu sunt și profesoară – vrea să țină cursuri despre poezie unor studenți care nu vor să mai audă de asta. Ei, și aici intră toată istoria poeziei, de la Epopeea lui Ghilgameș și până în zilele noastre.

Toate cărțile mele sunt inclasabile și asta zic și criticii mei. Scriu poezie cum o simt eu. Romanul Exuvii nu e un roman obișnuit, este atipic. Din nefericire, a mai picat și în manual la clasa a 9-a, nu e un roman de  băgat pe gât de un anumit tip de profesoară. Am oroare de chestia asta. Aș prefera să ajungă oamenii singuri la el.

S-au mai purtat discuții și despre cum este muzica românească în raport cu cea internațională, despre conceptele de artă pentru artă și artă pentru masă, despre teatrul și scriitura cu amatori, ce-i motivează pe cei trei invitați să meargă mai departe, cum se obține succesul, când dai drumul ”produsului” tău pe piață, găsirea și regăsirea identității (Simona Popescu spunea că identitatea se negociază tot timpul, în vreme ce Robin afirma că trebuie să știi de la început cine ești), dacă se gândesc la public când scriu (literatură, muzică sau teatru) și cum își văd fanii în mintea lor etc.

Una peste alta, prima ediție a proiectului ”Generații și conversații” a fost plăcută, sinceră și mi-a adus aminte de întâlnirile informale ale tinerilor (liceeni sau studenți) cu mentorii lor. Sunt curioasă să văd dacă vor merge mai departe cu proiectul și care vor fi speakerii la următoarele evenimente.

Gen90 este o revistă online de opinie, care activează din luna mai 2012 și poate fi accesată aici. Numele publicației sugerează, spun redactorii acesteia, dorința de a promova și a dovedi că generația născută după 1990 este capabilă să dialogheze și să își exprime o opinie responsabilă și argumentată. Fondatorul acestei reviste este Costin Șerban, iar profesorii care au sprijinit echipa redacțională sunt Denisa Oprea și Lucian Pricop.

Generații și conversații este un proiect născut din dorința de a trece dezbaterile din spațiul online în cel offline. Evenimentul se adresează tuturor tinerilor și studenților preocupați de spațiul social și cultural actual și care încă nu au găsit cadrul prielnic pentru a-și exprima interesele.