A scris trei romane (Spovedania unui condamnat, În fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine, Ce ne spunem când nu ne vorbim) şi mai multe cărţi de aforisme, exerciţii stilistice şi monologuri, a debutat la vârsta de 16 ani şi a absolvit două facultăţi, Teatrologie şi Regie Teatru. Mergea la cenaclul Facultăţii la Litere încă din liceu şi la 16 ani a primit o bursă de un an la Sanskriti Kendra în New Delhi, experienţă pe care o consideră cea mai importantă de până acum. A înfiinţat, alături de Pascal Bruckner, compania de teatru D’AYA, în 1999, şi spectacolele ei (Dragostea durează trei ani, Te iubesc! Te iubesc?, Hell, Şi caii se împuşcă, nu-i aşa?, Omul-pescăruş etc.) arată că mişcarea teatrală independentă capătă un contur tot mai închegat. Un must see sunt şi montările ei în colaborare cu Teatrul Bulandra – Maitreyi (cu Maia Morgenstern, Aylin Cadîr, Vlad Zamfirescu etc.) şi Oscar şi Tanti Roz, după Eric Emmanuel Schmitt (cu Marius Manole, Oana Pellea etc.).
Chris Simion, un om cu un CV cât pentru zece, consideră că mai are încă multe răspunsuri de aflat. Dar la câteva întrebări a găsit răspunsuri şi merită să vedeţi care sunt acestea. Un dialog despre teatru şi literatură, despre călătoria în India pe urmele lui Eliade, despre dilemele existenţiale de la o vârstă fragedă, despre Dumnezeu şi creştinism, despre misticism şi artă.
La 15 ani, frecventai cenaclul de la Litere şi la 16, publicai prima ta carte. Cum de nu ai urmat traseul Literelor?
N-a fost să fie. Am fost aproape de zona filologică, mergeam la cenacluri literare, scriam în presă, dar nu-mi doream să urmez acest drum. Mă pasiona psihologia şi mă vedeam în domeniul acesta. Repetiţiile la Numele trandafirului de la Teatrul Naţional mi-au schimbat însă traseul. Prima dată am intrat într-un teatru la vârsta de 16 ani la Bulandra, la Cântec despre mine însumi, în care juca „Moţu” Pittiş. Ne-a luat pe toţi de la cenaclu şi ne-a dus la teatru. N-am înţeles nimic, dar mi-a plăcut. La Numele trandafirului sentimentul a fost mult mai asumat. Eram mai mare, aveam 19 ani, şi opţiunile mele artistice căpătau deja contur. M-a fascinat. Am plecat de-acolo bolnavă.
Cum vedeai, liceană fiind, mediul literar şi cum te-ai integrat în acel peisaj? Cine ţi-a lăsat cea mai bună impresie?
Am participat la cenacluri literare, am câştigat chiar premii, în 1993-1997 – perioada liceului –, obţineam mereu premiul I la secţiunea Eseu la Cenaclul „Tineree Condeie”, condus de profesorul Tudor Opriş. Apoi, frecventam cenaclurile ţinute de Constantin Sorescu, Radu G. Ţeposu, George Pruteanu. Adolescenţa mea a fost presărată de multe întâlniri-cheie, extrem de serioase, care au contribuit la formarea mea. Lucram pentru Tineretul liber sau pentru Cuvântul şi trebuia să iau diferite interviuri unor personalităţi culturale. Am avut privilegiul să îmi răspundă la întrebări Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Părintele Galeriu şi alţii.
„Eliade te influenţează atâta timp cât eşti un om conectat la mistic, iar eu fără această latură nu-mi concep existenţa.”
Încă din adolescenţă ai fost fascinată de India şi, într-un fel, ai mers pe urmele lui Eliade. Cît de mult te-a influenţat Eliade?
Eliade mi-a influenţat adolescenţa. Am fost una dintre adolescentele care a cotrobăit casele de pe strada Mântuleasa în căutare de fantome. Când eram în clasa a X-a, am primit o bursă de studii la Sanskriti Kendra în New Delhi, în 2002 am fost în turneu cu Copilul divin şi am jucat în 6 oraşe, iar în 2004, în urma unui concurs organizat de Alliance Française pentru promovarea francofoniei, la care au participat 68 de teatre din Europa, am câştigat Premiul pentru Cel mai bun spectacol şi am jucat Scaunele în 8 oraşe din India. Eliade te influenţează atâta timp cât eşti un om conectat la mistic, iar eu fără această latură nu-mi concep existenţa. Unul dintre oraşele în care am jucat a fost Calcutta. Evident că am cotrobăit toate străzile până am găsit casa unde s-a întâmplat povestea din Maitreyi, casa familiei Narendra sen. Am găsit-o într-un final, fără nici o placă memorială, dar am identificat-o. Am cerut voie să intrăm. Gazdele – extrem de amabile, doar că noi ceream să ne întoarcem într-un timp mult prea departe, iar prezentul nu mai rezona cu nimic din trecut. Apoi, am recitit Maitreyi şi, fiind o lectură la maturitate, am descifrat-o altfel. M-a interesat mai mult conflictul cultural, de valori decât povestea în sine. Aşa s-a născut spectacolul pe care astăzi îl jucăm la Teatrul „L.S. Bulandra”, la Sala Izvor. Spectacolul are la bază o dramatizare dublă, bazată atât pe romanul scris de Eliade, Maitreyi, cât şi pe cel scris de Maitreyi Devi, Dragostea nu moare. Maitreyi la 60 de ani este Maia Morgenstern (pe care am aşteptat-o să termine repetiţiile la un alt spectacol şi apoi le-am început la al nostru, nu vedeam altă Maitreyi în locul Maiei), Maitreyi la 16 ani este Aylin Cadîr, Eliade este Vlad Zamfirescu, Narendra sen (tatăl) este Doru Ana, Srimati devi (mama) este Anca Sigartău, Harold este Radu Micu, Mantu, vărul lui Maitreyi, este Marius Chivu, Lilu (verişoara) este Carla Teaha, Chabu, sora lui Maitreyi de 9 ani, este Jasmine Iliescu, servitoarea este Teodora Calagiu, pe rol cu Mădălina Dorobanţu. Scenografia este semnată de Adina Mastalier, iar coregrafia de Carmen Pesantez, care a studiat 2 ani de zile katak, cu un maestru, chiar în India. Este un spectacol autentic, fidel culturii indiene şi cred că are atâta succes la public şi pentru că lui Eliade îi place. 🙂
În rest… India a fost cea mai tare experienţă de viaţă prin care am trecut până la această vârstă. Acolo mi-am reamintit să zâmbesc, să comunic firesc, să privesc oamenii în ochi şi în suflet, să nu mă grăbesc, să am răbdare, să am tot timpul din lume, acolo am învăţat că fiecare lucru pe care îl facem este un ritual şi că nimic nu poate să fie la voia întâmplării, că trebuie să ne asumăm tot şi că suntem responsabili de tot, că nu suntem singuri şi că dacă reuşim să facem pace cu noi, facem pace cu întreg universul.
George Pruteanu spunea despre tine, cu referire la În fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine, că eşti „un fel de pui de Cioran, în fustă lungă şi neagră”. E o caracterizare potrivită?
Simt în spiritul lui Cioran, nu mă identific cu pesimismul lui, dar mă caracterizează cinismul şi (auto)ironia. Am un avantaj. Spre deosebire de satul Răşinari unde s-a născut Cioran, eu am copilărit în Maramureş, pe Valea Izei, în Ieud, şi structura mea interioară este validată de mult umor. La o aruncătură de sat e Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Deci… înţelegeţi aluzia.
„Cred că nu pot să fac nimic adevărat fără Dumnezeu şi încerc să-mi asum creştinismul ca pe un mod de viaţă”
În fiecare zi Dumnezeu se roagă la mine a fost o carte controversată. Te-ai aşteptat să nască reacţii atît de dure din partea Bisericii? Cum priveşti raportul literatură-etică/morală?
Reacţiile au fost superficiale şi neasumate la vremea respectivă. S-a cerut oprirea tirajului şi scoaterea lui de pe piaţă. S-au limitat la copertă, la faptul că fotografia reprezenta o călugăriţă cu jartea roşie în poziţie de rugăciune. Un mesaj foarte clar, fără perdea, mesajul cărţii. Din păcate, mi-aş fi dorit să fie ficţiune, a fost realitatea şi chiar realitatea mea. Deci nu are nimeni cum să o nege. Dar orice pădure are uscături. Asta nu înseamnă că toată Biserica trebuie să se identifice cu jarteaua călugăriţei mele. Dacă citeau romanul, vedeau că nu e nici apocrif, nici eretic. Dimpotrivă… este profund creştin. Sunt ortodoxă, sunt născută într-o familie de oameni credincioşi, cred că nu pot să fac nimic adevărat fără Dumnezeu şi încerc să-mi asum creştinismul ca pe un mod de viaţă atât pe plan artistic, cât şi pe plan personal.
De foarte tînără ţi-ai pus întrebări „grele”, serioase, cărţile tale sînt nişte meditaţii filozofice. Cum ai ajuns la această raportare faţă de existenţă la o vîrstă la care, de obicei, tinerii nu sînt înclinaţi să problematizeze atît de mult?
Cred că au contribuit mult educaţia pe care am primit-o şi mediul în care am copilărit, problemele cu care se confruntau cei din jurul meu. Părinţii mei nu sunt tineri, tata are 82 de ani, mama 67 de ani, reflecţiile lor erau altele, m-au crescut într-un spirit matur, asumat. Îmi amintesc că primele mele lecturi din liceu au fost direct cele filosofice, grele. Din clasa a IX-a am început să fiu pasionată de filosofie, de teologie, de fizică. Lecturile mele erau căutări în această direcţie. Şi nu mă săturam. Cu cât aflam mai mult, cu atât aveam senzaţia că sunt foarte departe de un răspuns. Ceea ce mi se întâmplă şi acum.
Ai găsit răspunsul la vreuna dintre aceste întrebări? De pildă, ce poţi răspunde la întrebarea „De ce nu sîntem ceea ce putem fi?”.
La întrebarea asta am găsit răspuns pe propria piele: pentru că nu vrem, pentru că ne e comod să fim alţii, să avem măşti, pentru că atunci când eşti tu însuţi doare şi eviţi să te expui. Totul ţine de scopul pe care îl avem în viaţa asta, de scopul fizic şi metafizic, de miza şi de valorile în care credem şi de ceea ce căutăm fiecare.
foto imagine principală: Alex Gâlmeanu
