Bookaholic

Publicat într-o primă ediţie în 1980, La noi, când vine iarna, un excelent roman despre copilărie, al lui Mircea Diaconu, apare într-o ediţie revăzută în 2013, la Editura Polirom. Un roman savuros, unul dintre puţinele romane bune ale copilăriei, scrise în ultimii douăzeci de ani, care au fost mai degrabă interesaţi în explorarea altor teme în scris, de recuperare într-o modalitate adesea furioasă a unor subiecte înainte tabu, La noi, când vine iarna îl dezvăluie pe Mircea Diaconu într-o ipostază nouă, de scriitor talentat şi sensibil, de bun portretist care reuşeşte să surprindă o lume demult apusă, o lume tragică, de „tristă amintire” – obsedantul deceniu.

Mecanismul de recuperare a memoriei este declanşat prin ochii unui copil de zece ani, care debordează de vitalitate şi care, chiar şi grav bolnav fiind, încă îşi păstrează optimismul – asta fiindcă nu îşi dă seama de gravitatea situaţiei. Inocent şi vesel, plin de imaginaţie, dar mai ales de o naivitate înduioşătoare (crede, de pildă, că dacă se concentrează suficient pe un nor îl poate destrăma), acest copil ne oferă o imagine nici pe departe sumbră asupra obsedantului deceniu, căci, în definitiv, frumuseţea copilăriei constă tocmai în a te bucura la maximum de ceea ce ai, atunci, acolo, fără să-ţi dai seama de toate implicaturile sociale şi politice.

Atmosfera generală pe care o degajă acest roman este de o splendidă candoare – un univers mic al copilăriei, cu lucruri mici, care duc la bucurii mari (cum ar fi setul de fotografii vechi, pe care copiii le numesc „mariane”), cu prietenii delicate (şi cu nume la fel de delicate – Aluniţa, fata cu cercei de aţă şi pe care mama ei o tundea mereu la zero). Este o copilărie în care răzbat doar filtrat dramele adulţilor, copiii nu înţeleg pe deplin ce se întâmplă, minunat este că, şi în acele vremuri, preocuparea lor principală rămâne câte ture cu sania să facă sau unde să-şi mai ascundă norocul (două pietre de râu sub formă perfectă de ou) – copiii şi-l ascund unul de altul, aşa cum au auzit ei că se face şi în viaţă.

„Mi-era frică de tot ce se întâmplase, mi-era şi de ce se va mai întâmpla, mi-era un dor de primăvară, de linişte, de gâze pe nasul meu, de melci vopsiţi, de măcriş, de să nu mă doară nimic, de verde şi mai ales de câte şi mai câte. Sunt zile când nu mai vreau să fiu mare, cu riscul să mă pupe tantile toată viaţa.”

Este şi o carte plină de personaje colorate, o familie numeroasă, coborâţi parcă dintr-o panoplie călinesciană. Deşi unul dintre unchi îi înscenează tatălui copilului furtul unei arme, pe care se presupune că a oferit-o partizanilor anticomunişti – totul pe un fundal foarte filmic, al unei eclipse –, provocându-i astfel arestarea, şi aceste scene sunt încărcate de un umor benign: cu întreg familionul strâns la ei acasă pentru întâmpinarea eclipsei, copilul se gândeşte cu groază că o să fie pupat pe buze de toate mătuşile, făcând analogia cu o icoană şi gândindu-se ce rău e să fii icoană, să te pupe cine vrea, când vrea. Şi, în timp ce tatălui i se înscena acea faptă care avea să-l arunce în închisoare, copiii observă scene hilare, tipic balcanice: „O bătrână a început să bocească soarele ca pe un mort al ei. Tata i-a spus să tacă, să nu sperie copiii. Abia când i-a spus şi bunicu’, care e preot, a tăcut”.

„Sunt şi neserios, şi neatent, şi uituc,  şi cu capul în nori, şi fricos, şi obraznic, şi nepăsător, şi-mi rod unghiile, şi bolnăvicios, şi lasă-mă să te las.”

Este un roman în care se vorbeşte foarte discret, insinuant, despre dramele oamenilor care s-au văzut nevoiţi să suporte consecinţele schimbării de regim. Mircea Diaconu nu acuză, nu vorbeşte furios sau revoltat despre comunism, nu spune ostentativ „ce rău a fost atunci”, ci are încredere că cititorul său este capabil să tragă el însuşi aceste concluzii, prin scene de o mare fineţe poetică, în care, de pildă, copiii, în joaca lor inocentă, o aud pe mama lor plângând că femeile cu care lucra la sapă o batjocoreau spunându-i nu merită să primească lapte, pentru că este duşman al poporului. Cred că este nevoie să vorbim despre comunism şi cred că felul în care abordează Mircea Diaconu subiectul este cel mai potrivit: sugestiv, fără ostentaţie, cu un fel de umor negru, toate acestea având un impact mult mai mare decât acuzaţiile stridente, care, cel puţin pentru generaţiile mai tinere, nu au nicio rezonanţă.

Mircea Diaconu, La noi, când vine iarna, Editura Polirom, 2013 – nu uitați că, dacă introduceți codul Bookaholic, aveți reducere 15% la orice comandă de pe librăria online Cărturești.