Venedikt Erofeev e cel care a scris Moscova-Petuşki, o carte pe care eu nu am pus încă mâna, care de care mi se reaminteşte de fiecare dată când caut ceva despre Erofeev: ba dau peste vreun post care spune că trebuie citită, ba peste vreun comment care insistă că e “mussssaiii”… Şi mi se mai aminteşte de celălalt Erofeev, pe numele lui Victor, contemporan cu Venedikt (Venicika e născut în ’38, Victor în ’47), care şi el trebuie citit. Planul meu e să găsesc cumva Moscova-Petuşki, să-l citesc şi pe Victor, şi să vedem cum arată Moscova şi sufletul rus prin ochii amândurora. Dar până una alta vă povestesc despre jurnalul psihopat.

Titlul nu este o exagerare, nu e vorba de o găselniţă editorială, exprimă foarte exact sentimentul pe care-l ai citindu-l. Şi nu e o lectură uşoară, dar dacă o dai la o parte, pierzi destul de mult din, zic şi eu cum zice editura, “naşterea unui scriitor”. Erofeev scrie ca şi cum nu mai are nimic de pierdut, deşi cele 5 caiete se întind pe perioada primului an de facultate şi cea a exmatriculării în cadrul aceluiaşi an, adică pe lunile dintre 18 şi 19 ani.

Are un ritm nebun, e fervent, e orgolios, e revoltat, e decadent, e violent, e morbid, e lucid şi liric şi tocmai prin ritmul ăsta delirant, psihopat îţi dai seama că ai de-a face cu un scriitor bun, din ăla cu suflu şi coaie, care dă tot şi o ia de la capăt. Bineînţeles că nu ţine în mână tot timpul ritmul ăsta, că altfel nu ai lăsa nici tu jurnalul din mână, dar îl laşi, după ce mai citeşti o înjurătură a la Erofeev, pe care o reproduc şi eu decadent mai jos, sau despre încă o beţie ori vreun dialog absurd. Îl reiei, pentru că de fiecare dată te urmăreşte ritmul unei bucăţi, ascuţimea ei, poezia.

Înjurăturile pot defini o zi şi în principiu arată cam aşa:

18 decembrie

Să bea-a-a-au!
Să beaaaaaaaaaaau!
Bea-a-a-au, în pizda mamei voastre!

Bucăţile dese de poezie cotidiană sună astfel:

Vinerea e albastră, uimitor de albastră, unoeri se comprimă până la violet, uneori bate în azuriu, dar în toate cazurile – negreşit albastru.
Sâmbăta – culoarea gălbenuşului de ou, netedă, galbenă şi strălucitoare; spre seară se face roz.
Duminica – roşie ca sângele, iarna se face rumenă. Dacă te uiţi la ea din partea vinerii albastre, ţi se pare purpurie, iar în sine se asociază cu drapelele şi cu un zid de cărămidă.
Luni – e atât de roşie, că pare neagră.
Marţi – brun-luminos.
Miercuri -unui ochi neatent îi pare albă, dar într-adevăr e albicioasă tulbure, după care e greu să întrezăreşti o culoare anume.
Joi – verde, fără alte nuanţe.

În rest, sunt multe beţii cu votcă, multe nopţi cufundate în discuţii neînţelese, tăceri încurcate cu Ravel, revoltări urlătoare ale lui, ale proletariatului, izolare, degradare, tristeţe. Sunt femei care mor bete, înecate în propria vomă, sunt prostituate, sinucigaşi, muncitori care nu mai au ce aştepta în afara următorului rând de votcă… Nu e senzaţionalul căutat, mai degrabă realitatea pe care se mulează. Ce mi se pare incredibil de trist uman este că exact în această perioadă (’56-’57) mor cei doi oameni foarte apropiaţi lui.

Într-o zi de vineri, pe 15 iunie 1956, a decedat tatăl meu.
Într-o zi de vineri, pe 5 octombrie 1956, a decedat fratele meu.

Şi că odată cu exmatricularea din Institut, începe viaţa lui de vagabond, deloc luminoasă, aparent singuratică, înfrigurată, dar, cum probabil ar spune Erofeev însuşi, “genială”. Cumva, Erofeev a ales să trăiască cu acel ceva neclar în minte, aşa se simţea mai bine. Şi tot el spunea că găseşte stabilitatea tot timpul jos, nu sus, nu-i era frică de cădere:

Aşa şi acum – sentimentul gol al importanţei… şi nimic cât de cât concret. Şi de la asta mi-e incredibil de bine: poate că asta şi e aşa de important… poate că eu lipsesc lumea de încă un adevăr necesar… cu asta lipsesc, că ţin cu forţa în cap această neclaritate”.

Între poezie şi blasfemie, rămân pasajele lucide din care se desprind adevărurile tăioase despre sistemul în care e obligat să trăiască, despre limitare, cenzură, aberaţie. Insula păsărilor (începe în ultimul caiet, pe 1 octombrie, pag 317) este o bucată pe care, chiar dacă aţi lăsat cartea din mână trebuie să o citiţi, e o alegorie social-politică construită rafinat, subtil. Iar finalul jurnalului este încă o poezie despre gol, eterna cădere în gol:

Trandafirii galbeni – nu obligatorii… Poate pur şi simplu… să treci pe lângă – şi să te uiţi pe fereastra mea… Şi nu veţi vedea nimic – cel care se uită prin ferestrele altora vede pe fondul perdelelor întunecate reflectarea propriei fizionomii… Şi oare astea nu-s înfrumuseţări pentru “locuinţa” mea?
Chiar asta e singura înfrumuseţare. Am vândut deja restul – altfel aş fi murit de foame… Am lăsat doar asta, ultimele… Perdelele violete…
Dacă ar fi aruncate şi perdelele, fiecare ar vedea golul… Nu e nimic… Dar a fost, probabil… A fost ceva…

Pentru că Erofeev este un poet, unul tare şi incomod, un cinic de o luciditate macabră. Caietele au fost date celui mai bun prieten al său, cu rugămintea de a fi publicate după moartea sa. Conţinutul lor ar fi fost suficient pentru o exmatriculare nu din Institut, ci probabil în Siberia sau într-un tărâm şi mai îndepărtat. Cu toată furia, teribilismul, disperare şi bravada adolescentine rămân mărturia unei conştiinţe poetice puternice. Erofeev a murit în 1990.

3 comentarii
  1. Avataralex

    e o carte grea, am inaintat foarte greu cu ea: e lunatica rau, de citit in noptile in care ai chef de deliruri la betie

    Reply
  2. Pingback: Fie el și de zahăr, Kremlinul dăunează grav sănătăţii « Bookaholic

  3. Pingback: Cărţi de citit atunci când plouă « Bookaholic

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *