Bookaholic

Orice ați face acum, când ați dat click pe articolul acesta, vă rog să vă așezați confortabil, să vă turnați niște cafea sau ceai în cană și să vă lăsați purtați de rândurile mele într-o poveste lungă, cu tâlc, despre Timișoara și festivalul ei de literatură. Vă promit că nu veți regreta niciun minut petrecut pe această pagină și, sper eu, veți pleca de aici având senzația că ați parcurs o călătorie literară cel puțin interesantă, cu autori, scrieri și organizatori de prima mână. 

Am plecat la Timișoara, la invitația generoasă a organizatorilor Festivalului Internațional de Literatură, marți, 21 octombrie, cu trenul de noapte. Mi-am terorizat colega de cușetă (o fiziciană foarte de treabă, pentru a adăuga puțină savoare poveștii) citind, până spre dimineață, în legănarea trenului, abia publicatul roman al lui Paul Bailey, Băiatul prințului (Editura Polirom, 2014, traducere de Marius Chivu) – pe care vi-l recomand! -, autor pe care urma să-l întâlnesc în cele trei zile de festival și cu care aveam să stau de vorbă mai bine de o oră, pe o ploaie torențială (interviul curând, tot aici 🙂 ). Am ajuns miercuri, într-o dimineață înnorată și friguroasă, după nouă ore de călătorie, pentru prima dată în Timișoara. Am dat buzna într-un taxi și am mânat spre hotel. Deși obosită (mai ales că acest festival avea loc la puțin timp după FILIT, regalul de literatură de la Iași), abia așteptam să iau pulsul festivalului, să cunosc oameni noi, scriitori faini, să simt aroma Timișoarei literare. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele trei zile pline de FILTM.

N-am să vă spun acum cât de tare m-a bulversat și deopotrivă încântat întâlnirea cu unul dintre cei mai importanți scriitori maghiari, László Krasznahorkai, la numai câteva ore de la „aterizarea” în hotel, căci aceasta urmează să fie dezvoltată într-un material viitor.

Așa că trec direct la relatările din cele trei zile de festival. Bonus: câte o mostră din fiecare lectură a fiecărui autor invitat :).

Prima seară FILTM, cu László Krasznahorkai, Daša Drndić, Jean Mattern și Mircea Mihăieș

Miercuri, 22 octombrie, am luat masa de prânz împreună cu o parte dintre organizatorii festivalului (Oana Boca Stănescu, Ioana Gruenwald, Raluca Selejan), cu Cezar Gheorghe (Observator cultural), cu Daša Drndić și László Krasznahorkai. Atunci, în ziua și în clipele acelea, m-am îndrăgostit, iremediabil, de scriitoarea croată Daša Drndić (de aceea le și menționez). Câteva ore mai târziu, aveam să plecăm împreună de la hotel spre Muzeul de Artă timișorean, pentru prima seară FILTM. „Ghidul” nostru, însă, s-a rătăcit. Ploua torențial, cu toții aveam câte un kilogram de apă în pantofi și se părea că mergem în cerc. Dacă cei prezenți în Sala Barocă în acea zi nu știu de ce evenimentul a început cu o întârziere de douăzeci de minute, iată, acum au aflat (mai ales că și moderatoarea serii, Luiza Vasiliu, se afla în grupul rătăcitor).

Oficialitățile deschiseseră festivalul când am ajuns noi, menționând, printre altele, țelul lor comun ca Timișoara să fie capitală culturală europeană în curând. După discursul lui Robert Șerban, scriitor și director al festivalului, Luiza Vasiliu (Dilema Veche) a început seara în forță, prezentându-i pe cei patru invitați, extensiv, punctând detalii biografice, dar și pe cele legate de opera acestora. A venit apoi momentul lecturilor – destul de neglijat la noi, în general, în timpul evenimentelor, deși este, din punctul meu de vedere, extrem de important să-l asculți pe un scriitor sau altul citindu-și un fragment dintr-una din cărțile sale, mai ales dacă este prima dată când te întâlnești cu opera sa.

Daša Drndić a fost prima care a citit, trecând fenomenal de repede peste episodul „rătăcirii”, bucuroasă de audiență – care îi urmărea cu atenție traducerea în limba română pe care o aveau în față și o răsplăteau cu aplauze la sfârșitul fiecărui fragment. A citit în picioare, cerându-și scuze pentru ochelarii de vedere negri, trei fragmente din trei romane de-ale sale: Sonnenschein (2007), Belladonna (2012) și April u Berlinu (2009) – din acesta, trebuie să precizez că secvența în cauză era despre Nora Iuga. O proză puternică, minunată, cu o construcție aparte – deși nu am citit-o până acum, pentru că autoarea nu este încă tradusă la noi, după lectura și discuțiile cu aceasta, am împrumutat două dintre volumele ei, unul în franceză, celălalt în engleză. Merită tot efortul, vă promit!

László Krasznahorkai i-a urmat Dašei, precizând că i-a fost foarte greu să aleagă ceva din romanul său tradus în limba română, Satantango (Editura Curtea Veche, 2012 – într-un cuvânt, fantastic). În cele din urmă, a rămas cu un fragment de nouă pagini. Înainte de a-și începe lectura, a povestit puțin despre contextul fragmentului ales, introducându-ne în „atmosfera” acestuia. Amabil, cu un zâmbet discret și o dispoziție bună, părând și el încântat de cei peste o sută de oameni prezenți în Sala Barocă. Înainte de a-și începe lectura, s-a asigurat că publicul timișorean (și nu numai) va putea să-l urmărească în timpul lecturii. O apăsare grea, densă, a cuprins publicul după lectura acestuia (dacă citiți romanul scriitorului maghiar, veți vedea de ce).

Mircea Mihăieș a continuat, firesc, momentul, spunând: „Sunt un intrus, eu sunt critic literar și mă aflu printre prozatori. Ce voi citi chiar este în premieră absolută, iese pentru prima oară la suprafață acum. Până acum, doar Adriana Babeți l-a văzut”. Era vădit emoționat, dar pus pe șotii, șocându-ne cu afirmația „Dacă vă plictisiți [n.r. în timpul lecturii], vă rog să plecați”. Mi-a plăcut mult fragmentul citit de Mircea Mihăieș, acolo unde, grosso modo, a vorbit despre tema limitei, a deformării, tehnici romanești ș.a.m.d. Abia aștept ca volumul său să apară pe rafturile librăriilor!

Și Jean Mattern era emoționat, dar cred că avea motive diferite de ale domnului Mihăieș: citea, pentru prima dată, din romanul Septembre, cea de-a patra carte de-ale sale, în curs de apariție la Editura Gallimard, la începutul lui 2015.  Unde mai pui că se afla la un festival din Timișoara, locul în care tatăl lui a trăit primii cincisprezece ani din viață – de altfel, a și pomenit acest lucru. O franceză faină a răzbătut, apoi, preț de zece-cincisprezece minute, peste întreaga sală.

Pentru că mi-am notat acolo discuțiile de după lecturi, pot să vă redau, în scris, câteva dintre temele atinse, prin intermediul moderatoarei Luiza Vasiliu, care a reușit să scoată de la autorii invitați răspunsuri care mai de care mai interesante.

***

Luiza Vasiliu: „Din ce istorii, din ce povești sunteți făcuți? Ce ascundeți în spatele numelui vostru?”

Jean Mattern: „Nu cred că suntem făcuți din rădăcini. Cred că sunt suma poveștilor care mi s-au spus, a celor care nu s-a dorit să mi se povestească și, apoi, a celor pe care mi le-am imaginat. Timișoara, înainte de a o cunoaște, făcea parte din imaginarul meu. Pentru că întrebați din ce povești suntem făcuți, vă voi relata o mică poveste. Aveam șapte ani, iar Jocurile Olimpice de la Munchen fac parte din amintirile mele cele mai intense. Tatăl meu era în Germania în acea perioadă. Era, așadar, un eveniment fericit, dar și dramatic. Pentru prima dată, tatăl meu nu a putut să-mi explice moartea celor cincisprezece ostatici, plângând. În istoria mea personală, acest moment marchează o ruptură și mă întreb dacă nu cumva am devenit scriitor pentru a găsi un unghi să povestesc asta”.

Mircea Mihăieș: „Eu vin din cărți, nu din altă parte. N-am amintiri, n-am un context pe care-l invoc în afara cărților. N-am nimic de povestit în viața mea, tot ce-am avut de povestit am povestit despre cărți”.

László Krasznahorkai: „Atât timp cât Jean Mattern lucrează pentru amintiri și a devenit un mare artist al evocărilor, eu sunt un muncitor al uitării, mai degrabă. Aș vrea să uit tot, lăsând la o parte că s-a ivit posibilitatea să transcriu în scris anumite lucruri. Mă refer la amintirile personale. Ori nu-mi amintesc nimic, ori am creat o poveste în care nimic nu e adevărat – stau cam prost. În timpul uitării ne dăm seama că soarta unui om seamănă cu soarta tuturor. Pe măsură ce-mi pierd memoriile personale, devin mai intens conturate celelalte persoane. Cinismul acestui mecanism este acela că eu lucrez cu imaginația mea, descriu personaje fictive, stări în jurul lor, iar de multe ori reușesc să fac povești atât de asemănătoare cu personajele reale, încât mă trezesc că, stând într-un bar din Ungaria sau Germania, mă întâlnesc cu personajele respective. Pentru mine este înspăimântător când aceste creații ale imaginației mele îmi apar în realitate. La fel este și faptul că ceea ce am scris în anii ’80, se întâmplă acum. Sper că povestea aceasta nu ascunde o poantă la sfârșit”.

Daša Drndić: „Dacă László Krasznahorkai s-a legat de răspunsul lui Jean Mattern, eu mă voi agăța de al lui. Nu există uitare. Nu este posibil să uităm și să ștergem totul. Cum a spus și László, prin simplul fapt că scriem, ne amintim, nu uităm. Când ne întoarcem în trecut și scriem despre asta, înseamnă că lucrul acela nu poate fi uitat.

Ca urmare, cred că este iluzorie această luptă a noastră cu trecutul, deoarece aceasta va reveni tot timpul, ori va fi vorba de un vis, ori o creație, și chiar și acele personaje inventate sunt o proiecție a ceea ce există în noi. Nu militez pentru ștergerea trecutului.

În Sonnenschein, în spatele fiecărui personaj, se ascunde o poveste. Pentru mine, fiecare persoană contează. Ce consider eu că este identitatea unei persoane este numele ei. Anumiți critici m-au categorisit negativ în ceea ce privește marea enumerare a numelor pe care o fac, dar eu voi continua să fac asta”.

***

Luiza Vasiliu: „Care este cititorul dumneavoastră nedorit?”

Mircea Mihăieș: „Pentru a avea un cititor neideal, ar trebui să am unul ideal. Știu sigur că n-aș fi vrut să-mi citească unele texte mama. Există o anumită barieră peste care nu pot trece, deși le simt, le gândesc, etc.

Mi-e groază de acei comentatori care apăreau în primele 3-5 minute de când postam undeva un comentariu politic. Ei transformau orice material într-o răfuială personală”.

Jean Mattern: „Vă voi povesti două lucruri pentru a vă răspunde la întrebare. Uneori, cititorul poate fi un coșmar pentru scriitor. Prima mea carte, Băile Kiraly, are un narator care își abandonează soția când aceasta este însărcinată. La o librărie, la o lectură din carte, o femeie s-a ridicat în picioare și mi-a spus: Am venit aici ca să înțeleg. Am observat că era însărcinată și mi-a spus că fusese părăsită de soț. A trebuit să-i explic de ce soțul ei plecase. Pe de o parte, aici este vorba despre puterea literaturii – acea femeie credea în mine, ca scriitor care inventase toată povestea. Cealaltă întâmplare are legătură cu un doliu foarte important din această carte: naratorul, când are 10 ani, își pierde sora. Îi dădusem un nume surorii și dădusem precizări asupra cimitirului în care era îngropată. Toate erau fictive, dar în urma unei întâlniri dintr-o altă librărie, o altă femeie s-a ridicat și mi-a spus că a fost în cimitirul respectiv și că acolo nu există nicio Marianne. A trebuit iar să explic. Acest tip de cititor mi-ar plăcea să nu-l întâlnesc foarte des”.

László Krasznahorkai: „Mă întâlnesc cu o multitudine de cititori și, în esență, îmi doresc să scap de toți cititorii, deși am o compasiune foarte mare pentru aceștia. Este emoționant că cineva mai citește cărți. Consider acesta un fapt de eroism, din ce în ce mai mult. Precum ar contempla un obiect care ar deveni demodat. Cum ar fi o mașină de scris din anii ’20, care și-a câștigat inutilitatea. Dacă ne întoarcem la relația scriitor-cititor, este vorba despre două personaje care au devenit inutile. Bineînțeles că compasiunea există, totuși”.

Daša Drndić: „Nu există un personaj pe care n-aș vrea să-l întâlnesc, nici în literatură, nici în viața reală. Chiar consider că scriitorii buni nu-și inventează în totalitate personajele, ci se bazează pe niște experiențe pe care le-au avut, combinații ale unor persoane reale pe care le cunoaștem. Putem presupune că astfel de combinații sunt personaje bune, complete, spre deosebire de cele pur ficționale. Eu îmi ador personajele negative, mă pot certa cu ele, îmi plac mai mult decât cele pozitive. Și în viață, la fel, îmi plac mai mult ăștia care mă irită și mă provoacă. Lărgind subiectul, eu îmi iubesc foarte mult cititorii. E adevărat că sunt foarte puțini (râde). Scriu pentru ei, nu pentru mine, și pentru că consider că am ceva de spus. Când scriu, nu este vorba deloc de inspirație: scriu pentru că am un scop și vreau să spun ceva. Acum, dacă mă și pricep să aibă o valoare literară, e numai bine. Vreau să comunic ceva oamenilor, să trezesc ceva în ei; dacă reușesc să fac asta, eu sunt fericită.

(…) Critica are ceva cu mine, mereu spune că-s scriitor greu, că lovesc cu pumnul în stomac. Eu zic că e loc de o literatură mică care să nu fie comodă, ci să-l pună pe gânduri pe cititor”.

***

Luiza Vasiliu, propunând, ca ultimă întrebare, un joc foarte fain: „Ce apocalipsă ați alege pentru lume, așa cum este ea acum?”

Daša Drndić: „O fiesta mare, cu muzică, chitare, dans. Deși nu cred în existența unei autorități supreme care să vină să mă delege să fac asta”.

László Krasznahorkai: „Sunt atâtea posibilități! Sunt, pur și simplu, copleșit de atâtea variante, trebuie să mă mai gândesc”.

Mircea Mihăieș: „Aș intra ca într-o sală de teatru și le-aș spune: Gata, asta a fost, la revedere!”.

Jean Mattern: „Când stau să mă gândesc că am făcut 3000 de km ca să mă gândesc la apocalipsă… (râde) Fără apocalipsă!”.

***

Cu întrebările din public, s-a încheiat prima seară FILTM.

A doua seară FILTM, cu Ornela Vorpsi, Cătălin Dorian Florescu, Florin Lăzărescu și Radu Pavel Gheo

Joi, 23 octombrie, a fost o zi tare nebună – bine, v-ați dat seama că-s subiectivă :). Ploaia nu s-a oprit, dimpotrivă, iar întâlnirile pentru interviuri curgeau aproape una după alta, cu o mică pauză de masă sau de țigară între ele. Seara însă, am asistat la încă un eveniment frumos, alături de la fel de mulți oameni în public precum în prima seară.

De data aceasta, la butoane au fost Ornela Vorpsi – scriitoare și artist vizual din Albania, stabilită la Paris, atât de frumoasă încât pot spune, fără exagerări, că a fost senzația festivalului (dacă ar fi fost și un concurs de miss, ea l-ar fi câștigat) -, Cătălin Dorian Florescu – născut în Timișoara, dar scriind în germană, fiind unul dintre cei mai apreciați scriitori elvețieni -, Florin Lăzărescu – scriitor, dar și scenarist român extrem de fain (dacă nu ați făcut-o până acum, vă rog să-l citiți), foarte tradus – și Radu Pavel Gheo – tot scriitor român, dar și traducător și eseist, la fel de fain precum Florin Lăzărescu :). A direcționat mixul scriitorilor Robert Șerban, directorul FILTM – care, din păcate, s-a bazat puțin cam mult pe curiozitatea publicului și dispoziția acestuia de a adresa întrebări, lucru care, la noi, încă nu funcționează, din mai multe motive (pe care nu le voi dezvolta aici).

Cu toate acestea, moderatorul a schițat o prezentare a scriitorilor invitați foarte prietenoasă – și-a început discursul spunând: „Imaginați-vă că suntem la gura sobei, baroce, e drept, și că ascultăm povești”. O idee minunată de a capta audiența, astfel încât accentul s-a pus, vrând-nevrând, pe intimitatea creată de festival, pe apropierea inedită dintre public și scriitori. Mai mult, acesta a asemănat autorii prezenți cu personaje. Pe scurt, Robert Șerban ne-a delectat cu o expunere foarte competentă și călduroasă.

Detalii interesante, pe care le presar peste tot ceea ce voi scrie în rândurile de mai jos: Ornela Vorpsi a întârziat și și-a făcut intrarea glorios, atrăgând toată atenția și întrerupând lectura lui Cătălin Dorian Florescu, iar Zaira, personajul acestuia din urmă, a fost prezentă în sală.

Așadar, Cătălin Dorian Florescu și-a reluat, menționând că va citi din Zaira pentru că este mai obișnuit cu acel fragment în limba română. Înainte de a citi (sacadat, cu o tonalitate dură și mici pauze), a povestit, pe scurt, despre ce este vorba în romanul său – lucru curios, nu mi s-a mai întâmplat să întâlnesc un scriitor care să facă acest lucru, de obicei niciun scriitor nu se dă în vânt după a-și nara cartea.

Ornela Vorpsi, scriitoare și artist conceptual, face fotografii, scrie în italiană și franceză, deși este albaneză. Țara în care nu se moare niciodată (Il paese dove non si muore mai, Torino, 2005), volumul ei de debut, a fost cartea aleasă pentru lectură. Un fragment cu totul și cu totul tulburător, citit nu în albaneză (limba care, spune ea, îi provoacă suferință), ci într-o italiană cu un ușor accent englezesc, cu o voce caldă și fermecătoare – a ales italiana, și nu franceza, de exemplu, pentru că a crezut că poate fi mai familiară publicului român. S-a oprit de două ori din citit, de teamă că oamenii prezenți se plictisiseră – ceea ce nu a fost cazul, e un moment deosebit să asculți un autor citind, așa cum spuneam și mai devreme.

După Ornela Vorpsi, Florin Lăzărescu ne-a descrețit frunțile, a stârnit râsete în sală, a atras simpatia publicului, a schimbat complet registrul și a destins atmosfera prin lecturile sale excelente. Deși în program era menționat faptul că acesta va citi din romanul Amorțire (Polirom, 2013, cronica noastră aici), Florin Lăzărescu s-a răzgândit și ne-a oferit o surpriză de proporții: câteva proze scurte din, probabil, următorul său volum: „Am peste o mie de proze scurte și foarte scurte – țin un jurnal de întâmplări și personaje – și le voi selecta, la îndemnul multora, într-un volum”. M-am bucurat nespus să aflu aceste amănunte și, desigur, aștept nerăbdătoare cartea despre care vorbea scriitorul.

Radu Pavel Gheo a fost ultimul care a încheiat seria lecturilor, cu un pasaj din cartea sa grozavă (nu mă pot abține, vorbim de scriitori români foarte buni), Noapte bună, copii!, legându-se de spusele lui Florin Lăzărescu și afirmând că „Voiam să vă fac și eu o surpriză și să vă spun că voi citi un fragment inedit, din teza mea de doctorat” (vă puteți da seama că râsetele s-au auzit, la unison, în sală). Mă așteptam să citească fragmentul cu filmele porno și adolescenții de la țară, cel cu Coca Cola, dacă vă mai amintiți – nu de alta, dar la ultimele două lecturi publice la care am asistat în ultimii ani, acesta era preferatul său. Se pare însă că soția sa l-a sfătuit să-l schimbe cu un altul, la fel de spumos.

Selectez, ca până acum, câteva răspunsuri la întrebările venite fie din public, fie dintre scriitorii invitați sau din partea moderatorului.

***

Ornela Vorpsi: „Limbile străine mă stimulează, sunt, pentru mine, ceva creativ”.

***

Cătălin Dorian Florescu: „Nu am nici cea mai mică teamă în ceea ce privește limba română. Limba mea maternă este cea română, iar limba creației este cea germană, pentru că așa e cotidianul meu. Ceea ce am de spus emerge la suprafață în germană. Și cred că va rămâne așa”.

***

Florin Lăzărescu: „Realitatea nu este interesantă. Contează decupajul”.

***

Florin Lăzărescu: „Nu-i sfătuiesc pe scriitori să facă scenariu după propria operă, e teribil, trebuie să renunți la multe. Și pentru mine a fost extrem de greu. Oricum, scenariul și proza n-au nicio legătură”.

***

Ornela Vorpsi: „Îl cunosc pe Kadare de când eram mică, eram vecini. Îi cunosc opera. Cel mai mult, însă, m-a impresionat o traducere de-ale sale din Maiakovski. Ne-am întâlnit și la Paris, după ce am publicat prima carte, și mi-a spus că este foarte dezamăgit pentru că am scris în italiană. El este foarte naționalist. Pentru mine, naționalismul e una, actul creației este alta”.

***

S-a mai vorbit despre geneza romanelor, despre munca de documentare, în ce măsură contează biograficul în promovare, cum se definesc ca scriitori invitații, frici, tabieturi curioase atunci când scriu – Radu Pavel Gheo: „Scriu noaptea, cu cafea alături. Ar putea fi curios faptul că scriu pe hârtie și cu cerneală, apoi transcriu pe calculator. Și nu pot scrie decât în bucătărie, iar masa trebuie să fie impecabil de curată”; Florin Lăzărescu: „N-am scris, în ultimii cincisprezece ani, fără muzică. E ceva care mă izolează fonic. Nu mai pot scrie cu pixul, nu pot să mai gândesc. Și eu scriu tot la bucătărie, dar nu din motive romantice, ci pentru că acolo fumăm, ne putem permite să mai scăpăm scrumul, etc.”; Ornela Vorpsi: „Sunt indisciplinată, nu pot să mă organizez cumva, deși mi-ar plăcea”; Cătălin Dorian Florescu: „Eu sunt scriitor de cafenea. Scriu de mână în prima ciornă. Car mereu kilograme de lucruri după mine. (…) Dimineața, ziarul și cafeaua, apoi înotul și, în cele din urmă, scrisul. În fiecare zi. În liniște, mă pierd. Concentrarea mea dispare. Îmi trebuie zilnic bani de cafea, altfel nu pot sta acolo. Și sunt destul de structurat, altfel nu funcționez” -, dacă se mai merită să scrii în limba română – notez răspunsurile a doi dintre autori: „Tradus în străinătate, începi să ai mai mulți cititori în România, devii apreciat pentru că alții ți-au recunoscut valoarea” (Radu Pavel Gheo); „Puțin îmi pasă să fiu faimos în Franța, pe mine mă interesează mai mult publicul român. Se face confuzie între succesul de marketing și succesul de autor. Nu e nicio problemă cu româna, dacă un scriitor român ar intra în reflectorul marketing-ului, atunci ar putea deveni la fel de cunoscut precum alții străini” (Florin Lăzărescu).

Spre deosebire de seara trecută, moderată de Luiza Vasiliu, Robert Șerban n-a adresat întrebări colective, ci individuale. Acest lucru a fragmentat puțin conversația, nu a putut crea o punte între scriitori, o posibilitate de a conversa, de a găsi puncte comune. Cu toate acestea, nu pot spune că seara nu a fost una reușită – până și publicul a început să interacționeze, la un moment dat, cu scriitorii.

A treia și ultima seară FILTM, cu Paul Bailey, Noémi Kiss, Filip Florian și Bogdan Munteanu

Vineri, 24 octombrie, vremea din Timișoara a ținut cu mine – căci voiam neapărat să colind puțin orașul, să mă împrietenesc cu el, iar dacă ar fi plouat tare și continuu (cum a fost zilele trecute), sigur n-aș fi reușit – și cu festivalul – de parcă se voia ca FILTM să se încheie lin, voios și luminos. Însă soarele a ieșit dintre nori, iar expediția mea a durat aproape trei ore :). Frumos oraș, am conchis eu așa, fugitiv.

După plimbare, m-am prezentat, negreșit, la porțile Muzeului de Artă, pregătită să ascult povești, să mă bucur de tot ce aveau de oferit Paul Bailey – are nevoie de prezentare? Pe foarte scurt, scriitor și critic literar britanic -, Noemi Kiss – unul dintre cele mai promițătoare nume din literatura maghiară contemporană și o apreciată cercetătoare literară, specializată în opera lui Paul Celan -, Filip Florian – sigur l-ați citit și vă place, așa că nu cred că e cazul să vă mai spun eu că e unul dintre cei mai importanți prozatori contemporani – și Bogdan Munteanu – pentru mine, o descoperire ca scriitor (nu-l știam decât din presă), deși se pare că a publicat trei volume până acum, iar Marius Chivu spunea că a citit manuscrisul de proză scurtă al lui Bogdan Munteanu, care va apărea curând, și că aceasta este excepțional. Ei bine, pun eu mâna pe cărțile acestuia, mai ales după lectura foarte bună pe care a avut-o. Apropo, acesta a citit „Paltonul”, una dintre prozele scurte din viitorul său volum. O lectură faină, cu intonație, apăsare pe cuvinte, pauze semnificative, tot ce-ți poți dori de la un astfel moment.

Noemi Kiss a prezentat volumul din care a citit (Rongyos ékszerdoboz. Utazások keleten – Cutia jerpelită de bijuterii. Călătorie în Est), menționând că a fost publicat în 2009 și că acesta va fi tipărit în curând și în limbile bulgară și germană. A punctat câteva detalii esențiale din cartea ei, iar apoi a început lectura. O voce caldă, dar precipitată (poate datorită limbii maghiare), pe care am fost nevoită doar să o ascult, nu și să o înțeleg (a fost o mică problemă cu distribuția fragmentului tradus în limba română, astfel încât acesta nu a ajuns pe rândul meu). Din fericire, l-am citit după aceea, altfel aș fi rămas cu frustrarea că n-am priceput nimic.

Filip Florian a citit un fragment inedit: acesta a scris pentru Halebarde Halebarde, cartea neterminată a lui José Saramago, un final al romanului pentru ediția în limba română a acestuia, în pregătire la Editura Polirom. Ne-a povestit și cum a ajuns să facă acestea: a auzit, de la Bogdan Alexandru Stănescu, despre cartea lui Saramago neterminată și intenția celor din străinătate de a invita scriitori să-i continue textul. A fost de acord, cu oarece teamă inițial. A citit începutul și sfârșitul textului său. Din nou, sala a fost trasă cu totul în proza scrisă de scriitorul român – într-o tăcere deplină, toate privirile erau ațintite asupra lui Filip Florian. De altfel, acesta nu a putut continua lectura și, la un moment dat, l-a rugat pe Bogdan Munteanu să încheie.

Lectura lui Paul Bailey a fost exact cum mă așteptam: mi-nu-na-tă. Un accent britanic seducător și sobru, un scriitor foarte bun și un interpret al propriei opere excelent. Tonalitate, pauze, accentuarea unor cuvinte sau a altora. Îl suspectez că este un profesionist al lecturilor publice :). A fost amuzant că sala îl urmărea cuvânt cu cuvânt și, când a fost nevoie să fie dată pagina, s-a auzit, la unison, zgomotul paginii. Din când în când, ridica privirea și se uita, scurt, la public, probabil pentru a vedea dacă este urmărit. Fragmentul citit a fost din cel mai recent volum de-ale sale tradus la noi, Băiatul prințului. 

Vă invit să urmăriți și o parte dintre discuțiile de după lecturi.

***

Marius Chivu: „Față de ce anume vă simțiți responsabili atunci când creați ficțiune?”

Noemi Kiss: „Poate nici datele geografice pe care le-am enumerat nu sunt sută la sută adevărate. Nu știu unde este centrul Europei, ce înseamnă Europa de Est sau cea Centrală. Prin textul meu, eu am încercat să ironizez acest lucru. Bineînțeles, pentru mine sunt foarte importante faptele, dar cuvintele sunt mai importante decât acestea”.

Filip Florian: „Nevoia de adevăr în scris se duce la a crea plauzabilitatea, credibilitatea lucrurilor. Dar apoi te poți juca cum vrei pe terenul acesta”.

Bogdan Munteanu: „Mă simt puternic când îmi iese un text și-mi dau seama de asta. Responsabil mă simt, însă, întotdeauna, față de cititor. Iar după ce am scris un text, încerc să găsesc răspunsuri pentru ce-am făcut acolo și, prin urmare, sunt responsabil față de mine”.

***

Marius Chivu: „Care e cel mai greu/ nesuferit lucru pe care-l aduce scrisul în viața voastră și, în același timp, cea mai mare satisfacție?”

Filip Florian: „Cel mai tâmpit lucru pe care ți-l aduce scrisul este că te îndepărtează de cei dragi. Dacă stau cu cei pe care-i iubesc cu tot sufletul, nu pot scrie. Dacă scriu, mă izolez. E un preț mărișor pe care-l plătesc. Eu sunt sensibil la iubire. Uneori, ai o asemenea stare de bucurie, care nu se poate măsura în cuvinte, nu ține de bani, de nimic. E vrajă curată”.

Noemi Kiss: „Sunt întru totul de acord cu ceea ce a spus Filip. Tatăl meu a fost foarte supărat pe mine din cauza unuia dintre volumele mele, pentru că am scris niște lucruri despre familie, iar el a interpretat-o ca fiind biografic, nu ficțiune. (…) O singură cameră, cu o bucătărie și acolo creez. Numai în natură și numai dacă sunt absolut singură. Un articol, în schimb, pot scrie oricând și oriunde”.

Bogdan Munteanu: „Momentele de bucurie sunt din ce în ce mai rare, înainte mă bucuram la orice, eram într-o stare de eforie în destul de multe momente. Însă, pe măsură ce așteptările cresc, bucuria e mai rară. Și mă enervează să corectez de o sută de ori același text, mă scârbește”.

Paul Bailey: „Cred că lucrul cel mai important legat de scris și de mine e că nu sunt niciodată mulțumit. Pornești de la ideea că da, vei scrie ceva foarte bun, și, pe măsură ce trec anii, începi să-ți dai seama că nu va fi la fel de minunat precum ai crezut. Simt că ficțiunea mea este neterminată. După ce locuiesc trei ani cu oamenii aceia neplăcuți – și mă gândesc aici la personajele mele -, când am terminat abia aștept să scap de ele, nu mai pot. Scrisul este o acțiune solitară și grea. Iar eu scriu greu – dacă te gândești așa puțin, îți dai seama că mi-a luat trei ani și jumătate pentru a scrie o carte nu tocmai lungă (n.r. este vorba despre Băiatul prințului). Culmea, ultimele douăzeci de pagini se scriu mereu repede”.

***

Legat de inspirație, dacă autorii cred sau nu în ea:

Filip Florian: „Cea mai tare zi din viața mea a fost când am scris, într-o zi, două pagini. Ata cred că spune suficient despre inspirație”.

Bogdan Munteanu: „Inspirația este dată de deadline”.

Noemi Kiss: „Inspirația mea sunt oamenii. Scrisul mi-a adus durerea de spate – pentru că stau mult la masa de scris. De-asta trebuie să fac și gimnastică medicală”. Filip Florian a intervenit, spunându-i autoarei maghiare: „Vă recomand și Nurofen gel, și eu pățesc la fel”.

Paul Bailey: „Pentru a scrie primul capitol din cea mai de succes carte a mea mi-au trebuit șase luni. Cred că asta spune mult în ceea ce privește inspirația”.

***

Închei scurta selecție cu un citat din ceea ce a spus Filip Florian, la un moment dat: „Scriitorul are nevoie ca de aer de libertate. Cred că cea mai mare problemă din România este aceasta, că scriitorii de la noi n-au timp să scrie, nu au libertatea să facă ce vor”.

***

S-au mai adresat și întrebări individuale, fie din partea moderatorului, fie din partea publicului. Astfel, s-a vorbit despre rezidențe literare și importanța lor, despre premiile literare, despre gay (în literatura lui Paul Bailey), calitățile scrisului lor, despre puterea de a rezolva una dintre problemele prezente globale prin scris (Bogdan Munteanu: „Aș scrie despre dispariția cărților”; Filip Florian: „Sunt un mare pescar, aș repopula masiv Delta înainte de a pleca eu la pescuit”; Noemi Kiss: „Aș scrie ceva care să-l elimine pe Putin din istorie”; Paul Bailey: „Tot ce-aș vrea e ca oamenii să fie mai drăguți unii cu alții”), ce meserie și unde le-ar fi plăcut să profeseze dacă ar călători prin spațiu și/ sau timp (Bogdan Munteanu spunea că ar fi fost zugrav, electrician și inginer,  Filip Florian că i-ar fi plăcut să facă chestii legate de olărit sau să crească sau să fure cai, depinde ce era mai profitabil, Noemi Kiss că poate și-ar fi dorit  să fie antrenoare, iar Paul Bailey a afirmat că i-ar fi plăcut să compună ceva muzică, gândindu-se că i-ar face bine să fie Schubert pentru o jumătate de oră) și multe altele.

S-a glumit, s-a vorbit cu toată sinceritatea, publicul s-a simțit foarte bine, autorii au interacționat, s-au povestit anecdote, ceea ce este egal cu o seară foarte reușită, mai ales că era ultima zi de festival. Evenimentului i-a urmat o petrecere ungurească de toată frumusețea, chiar acolo, în holul Muzeului de Artă timișorean, unde ne-am delectat cu plăcinte și vin bun.

În intimitatea unui festival-bijuterie: FILTM 2014

Experiența celor trei zile la Timișoara, primul meu FILTM (adică cea de-a treia ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara), a fost unul pe care n-o să-l pot uita prea curând. FILTM este un festival elegant, mic, intim, care reușește, cu puține resurse, să ajungă la oameni, să le arate că literatura este acum și aici și trebuie savurată pe îndelete. Unde mai pui că are loc într-un oraș superb din vestul țării.

Oana-Maria Doboși, la închiderea FILTM 2014

E nevoie de FILTM, acolo unde este, cu organizatorii extraordinari pe care-i are (Oana Boca Stănescu, Ioana Gruenwald, Robert Șerban, Raluca Selejan, Oana-Maria Doboși, Marilena Branda), pe care-i felicit pentru ediția care abia s-a încheiat, și cu palmaresul de scriitori aduși în fața publicului. Pentru că trebuie să ne cunoaștem vecinii, scriitori importanți și apreciați în Occident, despre care nu știm mai nimic câteodată. Pentru că suntem cititori și ne place să fim la curent cu tot ceea ce mișcă în mediul literar.

Sper ca voi să fi ajuns la sfârșitul acestei relatări și, așa cum spuneam la început, să simțiți că ați parcurs o călătorie literară virtuală strașnică, dorindu-vă, în același timp, să-i (re)citiți pe scriitorii invitați și să ajungeți anul viitor la cea de-a patra ediție FILTM.