Ca toată lumea, și bookaholicii au stat, pe vremuri, prin cămine. În paturi de metal, cu noptiere de metal, saltele din 1975 făcute sul sub pat că vorba aia, tu îți iei una nouă, da aia veche e pe inventar, și cu spațiu de stocare suficient pentru trei cursuri, o pâine și-un salam. O vreme când cutreieram anticariatele și adunam cărțile ca pe niște bijuterii, una câte una, și le făceam teanc lângă pat. Când ne mutam, le adunam frumos în cutii, numai ca să le facem teanc lângă patul următor, cu speranța vagă că viitorul ne va rezerva și nouă, în cele din urmă, o bibliotecă.

Îmi amintesc și acum o discuție de pe vremea aia cu o prietenă mai în vârstă, posesoare deci de bibliotecă, și care îmi povestea cum s-a trezit subit pe cap, din motive pe care nu mi le mai amintesc, cu câteva sute de cărți cu care nu știe ce să facă. Și că plănuiește să doneze ce poate la un anticariat, dar că pe restul urmează să le arunce.

Ideea de a arunca o carte, de a o abandona undeva singură și tristă, indiferent despre ce carte era vorba, mi-a produs o stare intensă de disconfort la vremea aia. Ca să car cărți după mine am plătit suprataxă la bagaje prin aeroporturi și am plimbat, de la o adresă la alta, munți de cutii de fiecare dată când m-am mutat.

Și niciodată nu aveam destule: era suficient să mă gândesc cu invidie la biblioteca imensă a maică-mii, ca să fiu sigură că nu-s niciodată prea multe cărți, chiar dacă ajungi să dormi cu ele în pat, sub pat, sub masă, pe masă, ca-n banc, sau să le exilezi la budă, că tot povestirăm pe subiect acum puțin timp.

Ei bine, și iată că m-am trezit, câțiva ani mai târziu, cu un teanc de cărți pe cap, de care n-am loc și care nu-mi aparține. Și nici măcar ceva ce m-ar interesa să citesc – printre altele, o tonă de romane polițiste românești de dinainte de ’89. Am stat cu ele în cutii, o vreme, gândindu-mă ce aș putea să fac. De citit, n-o să le citesc niciodată. De vândut, nici vorbă, n-am cui. De donat la un anticariat, poate, deși cine o caute vreodată înfocat prin anticariate un roman care se cheamă Operațiunea Ghințurești?

Mi s-a sugerat să le duc într-un sat, să le donez unei biblioteci mai prost aprovizionate. Suna bine – și-apoi mi-am amintit de vremea când împrumutam, la bunică-mea în sat, cărți de la biblioteca de acolo. N-aș fi pus mâna niciodată pe vreuna din cărțile astea ale mele. Și poate e ușor condescendent – chiar dacă pornește de la o idee altruistă – să te gândești că, deși tu n-ai pune mâna pe vreunul din volumele alea decât dacă, eventual, ai naufragia cu ele pe o insulă pustie, cineva cu mai puțin acces la cultură o s-o facă, numai pentru că se nimeresc să fie acolo. Că se vor mulțumi cu mai puțin decât tine, numai pentru că asta se găsește, că asta le-ai dat tu, bucureșteanul cu prea multe cărți și biblioteca prea mare.

Așa că le-am aruncat. Pe burlanul din bloc, una câte una. Au și bookaholicii păcatele lor. Și, în timp ce le aruncam, m-am trezit întrebându-mă: au început cărțile tipărite să fie reduse numai la statutul de obiecte-cult? Sunt ele doar niște relicve, niște manifeste ale statutului nostru de cititor înrăit, cu unicul scop de de a ne demonstra nouă, și celor din jurul nostru, că noi chiar citim, uite, avem chiar și o bibliotecă uriașă cu care putem dovedi asta?

Din biblioteca mea, am citit toate cărțile. Dar de la o vreme încoace, citesc numai pe Kindle. Ocazional mai pun mâna pe câte o carte tipărită, pentru că o primesc, dau peste ea într-o librărie când se nimerește să am bani și ceva timp liber. Sau n-o găsesc în format electronic și, după ce-am bătut internetul în lung și-n lat, abandonez și din două click-uri Amazon mi-o trimite la poștă, sfidând atotputernicia e-book reader-ului.

Și atunci, dacă e să ne scuturăm de micile snobisme de cititori, de nostalgii și de atașamentul irațional față de niște obiecte pe care am fost educați să le ridicăm la statul de obiect-simbol al inteligenței și culturii, la ce ne mai folosesc cărțile?

Azi, nu găsim tot ce avem nevoie în format electronic. Poate n-avem bani de Kindle încă. E safe să tipărim cărțile, încă mai are cine să le cumpere. Și, mai important, mai are rost să le cumpărăm. Dar mâine, ce răspuns dăm la întrebarea asta?

Și presupunând că generația următoare, copiii noștri, o să crească într-o lume mult mai intens digitalizată ca noi, pe ce o să-i învățăm să citească? Eu, personal, mi-am păstrat cărțile colorate cu povești de Frații Grimm pentru asta. Vreau să vadă poze, să pună degetul pe ele, să le simtă, să-și însușească faptul că o carte nu e numai o sumă de informații, e o poveste cu cap și coadă, delimitată de două coperți.

Și poate ăsta e răspunsul la întrebare. De când citesc în format electronic, citesc mai mult, mai repede și pe subiecte mult mai variate decât înainte. Dar am impresia că poveștile curg în continuu, că după ce termin o carte, următoarea începe direct din ea, ca și cum aș fi abonată la fabrica de povești.

Ca atunci când asculți mai multe albume pe shuffle: sunt toate șansele să nu știi cum se cheamă niciuna din piese, și n-o să ai răbdare să asculți niciodată un album de la cap la coadă, cum făceam pe vreme când ascultam muzica pe casete.

Poate cărțile în format tipărit sunt ca niște casete. Sunt un manifest de existență al unor povești care altfel nu sunt decât informație pură, pierdută într-un fluviu uriaș de informație, din care se delimitează din ce în ce mai greu. Poate noi, cei care am crescut cu cărți, încă percepem toate semnificațiile simbolice asociate unei cărți, ca obiect, chiar dacă acum citim pe e-book readere, pentru că așa suntem construiți deja.

Cum o să perceapă însă copiii noștri cărțile, e o întrebare de care mă tem. Mă tem de biblioteci înțesate de harduri portabile. Înțeleg faptul că, în ciuda oricărei aprecieri raționale, sunt profund atașată de biblioteca mea, și oriune o să mă mut, ea o să vină după mine, ca un cârlig uriaș care mă ține legată de trecutul meu, de toate bucățile astea de hârtie și carton care m-au format, la un moment dat, ca om.

Și, cu toate astea, doar ce am aruncat două cutii de cărți pe burlanul de la tomberon. Una câte una, execution-style. Fără milă.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


9 comentarii
  1. Jen

    Cred ca as fi putut sa scriu si eu postul asta. Diferenta e ca la mine in apartament inca zac cateva cutii de carti inutile. Pentru unele am planuri – intr-o zi, candva, o sa fac o lista si o sa le scot la vanzare; sunt SF/F, cineva le-o vrea daca le vand targetat. Dar cutia cu romane de dragoste? Mai rau, romane de dragoste in engleza? La publicul astora nu stiu cum sa ajung… (Daca citeste vreo amatoare de asa ceva, ii donez cutia cu placere.)

    Astea sunt cartile “mele” (sau macar cartile pe care le-am “mostenit” in mod direct). Cand a fost vorba de biblioteca lui bunicu’, munti intregi de carti… am fost mai nemiloasa. O mare parte au ajuns la anticariat, o mai mica parte si-a gasit posesor cu ajutorul blogului… iar cele care au ramas orfane cred ca au ajuns la maculatura. Am pastrat cateva (cateva sute, adica), niste colectii de clasici care macar mai aveau sanse sa fie utile intr-o zi ca material de lectura pentru copiii de scoala.

    Parerea mea e ca fetisizam prea mult cartile. Da, am carti frumoase si care n-ar avea acelasi farmec pe Kindle… dar sa fim seriosi, majoritatea cartilor le citim o data si atat. Pentru asa ceva, editia electronica e mai mult decat suficienta pentru mine. (Si cred ca am dat-o in extrema cealalta – tocmai am cumparat editiile electronice ale unor carti pe care deje le aveam pe hartie!)

    Reply
    1. mirugirl

      Bine spus! cred ca multi ne confruntam cu poblema biblioticilor mostenite de care nu ne simtim atrasi pentru ca pur si simplu nu ne-au cladit, pagina cu pagina, in cititorii de astazi. Si eu am recurs la a arunca cartile bunicii, cele pe care nu le-au primit la anticariat, cel putin, pentru ca nu aveam sa le citesc in veci si nu aveam loc de ele. Dar, oricat de mult mi-as pretui kindle-ul si cartile pe care le citesc pe laptop, oricat de mult spatiu de depozitare as avea, tot mai cutreier anticariatele in cautare, ocazional, de romane de dragoste in engleza. (aviz posesorilor interesati sa doneze 🙂 )

      Reply
      1. Jen

        Ah, si din pacate cred ca putini ne confruntam cu problema asta… din cauza ca putini dintre parintii si bunicii nostri citesc sau au citit vreodata.

        Reply
  2. ra

    Nu cred că cea mai bună soluţie e să arunci cărţile pentru varii motive. Decat sa le arunci la tomberon eu cred că le puteai dona caci sunt destui doritori să le adopte si Internetul ne ajuta in acest sens. Eu am donat zeci de casete audio acum ceva timp folosindu-ma de un site care se numea parca doneaza.ro

    Reply
  3. Sorin

    Eu le am pus la tomberonul de reciclare, am avut ceva mustrari de constinta…ca de, la anticariat mi a zis nenea ala ca are foaia cam galbena…

    Kindle ul nu e o alternativa cel putin la cartile legal achizitionate care sunt protejate in formatul DRM..iar convertirea cu calibre dureaza mai mult decat descarcarea de pe site urile “torrent”.

    Reply
  4. Paulina Gabur

    Nu cred ca vor disparea cartile in format tiparit vreodata.E adevarat ca cele electronice au avantajele lor, dar nu exista placere mai mare decat de a citi pe hartie! Eu i-am rugat pe copiii mei sa nu arunce cartile din biblioteca mea daca nu vor avea nevoie de ele, ci sa le donezei.
    Dupa atatia ani de cititoare, tot cumpar carti.Nu ma pot opri.Cred ca e deja un comportament obsesiv-compulsiv.
    Daca aveti ce dona, va rog sa-mi spuneti.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *