Să ne înțelegem de la început: n-am fost niciodată atasata prea mult de cultura beat. Să zicem, nu mai mult decât te poți atașa de o insectă interesantă pe care îți place s-o studiezi. Înțeleg perfect ce anume i-a transformat în simboluri, cum stilul lor de viață a dărâmat prejudecăți și canoane, cum au încercat să găsească autenticitatea într-o lume din ce în ce mai studiată, bla bla. Cred, însă, că beatnicii, așa cum îi vedem noi, jumătate de secol mai târziu, sunt exact genul de curent care arată bine de departe, dar pe care, dacă te-ai putea apropia, l-ai vedea fragmentat într-o mie de detalii sordide. Și așa ar arăta el cu adevărat.

A doua premisă de la care aș vrea să pornesc este faptul că o ecranizare după o carte nu e suficient să aibă sens doar pentru cei care au citit cartea. Ea trebuie să stea în picioare pe cont propriu, fără proptele literare.

Și ajungem la film, prima mare adaptare a romanului lui Jack Kerouac. Un proiect ambițios care trebuia să fi fost finalizat acum 2-3 decenii, când sunt convinsă că miezul poveșii ar fi atârnat mult mai greu decât o face în ecranizarea lui Walter Salles.

De la bun început, filmul împărtășește cu cartea aceeași, să-i spunem, dezordine narativă care nu e decât expresia unei vieți petrecute tocmai în căutarea dezordinii. Scenele par tăiate cumva aleatoriu, alese aleatoriu, fără vreun scop narativ declarat, altul cel puțin decât de a îi vedea pe Kristen Stewart, Riley și Hedlund dezbrăcați în același pat, sau pe Stewart punând de un handjob la dublu, în timp ce trioul este dezbrăcat și înghesuit strategic pe bancheta din față a mașinii.

Cumva, cartea te ajută să înțelegi ce căutau Dean și Sal și Carlo Marx, care era filosofia de viață a lui Old Bull Lee și ce rost avea drumul în viețile personajelor. Filmul nu le justifică în niciun fel acțiunile. Sal e un scriitor lipsit de profunzime, plecat în căutarea marelui său roman. Carlo Marx nu e un poet larger than life, așa cum a fost Ginsberg, așa cum apare ca personaj în carte, e un frustrat sexual care îl vrea pe Dean numai pentru el, și cam atât.

Și ajungem la două din aspectele în care se simte clar cum Salles a încercat să se detașeze de viziunea lui Kerouac, două direcții pe care dacă le-ar fi accentuat, ar fi eliberat filmul de tirania cărții, de greutatea simbolurilor pe care trebuie să le explice: Dean și personajele feminine.

Cu Dean, Kerouac a fost foarte iertător în carte. Aproape că nici nu remarci, ca cititor, cum trece ca un buldozer carismatic și iresponsabil prin viețile oamenilor din jurul lui, în special prin viețile femeilor, a lui Marylou și Camille. Salles, însă, nu-l iartă. Ți-l creionează mai degrabă ca pe un ticălos fermecător, care și-a ratat propria măreție pentru că n-a știut când să se oprească, când e timpul să-și lase căutarea pentru propria-i autenticitate deoparte și să arunce o privire la dezastrul pe care l-a creat în jurul lui.

Nu-l simpatizezi pe Dean, nici măcar nu-l placi, mie mi-a amintit de niște băieți din liceu care trăiau sincer cu impresia că viața e o mare petrecere și care s-au trezit abia când au făcut 18 ani, n-aveau bacul luat și niciun ban în buzunar, iar țigările nu se mai vindeau la bucată. În film, Dean n-are niciun fel de profunzime. E doar superficial și egoist și nu înțelegi de ce e toată lumea atât de atrasă de el.

Cu personajele feminine, însă, Salles a făcut o treabă mult mai bună. În timp ce Kerouac le-a lăsat la nivel de caricaturi cu nume și țâțe, cu unicul rol de a bucura viața băieților plecați în căutarea sinelui – sau ce căutau ei prin cârciumi în general – filmul le dă fețe, povești, sentimente, identitate. Atât Marylou, cât și Camille sunt femei reale, nu nimfe prostuțe pentru care Dean e un zeu. Au vise și sunt capabile să simtă ratarea. Iar în cel puțin o scenă, cea a dansului lui Dean – și scena mea preferată din film – Stewart e surprinzător de vie:

Altfel, deși arată bine, e luminat frumos și Stewart, Kirsten Dunst și Sam Riley fac o treaba excelentă ca interpretare – la fel și Viggo Mortensen în rolul lui Old Bull Lee aka William Burroughs, filmul nu stă în picioare fără carte. Arată bine, dar am senzația că Salles a încercat să-l conserve atât de mult pe Kerouac, în loc să aleagă câteva momente esențiale și să construiască propria lui poveste, încât ai senzația că filmul e o conservă din care sar așa tot felul de chestii aleatorii, înghesuite în două ore, fără sens pentru cineva care n-a citit cartea, chiar dacă e familiar cu contextul. Cuvintele lui Kerouac,

the only people for me are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn

rămân doar cuvinte, pentru că, în film, nu înțelegi de niciun fel ce îi face pe oamenii ăia speciali.

Ca și double – handjobul lui Stewart: deși e complet lipsit de scop narativ, filmul îți servește un fel de poezie a degradării. Nu destul pentru un film bun, dar poate suficient pentru fanii hardcore ai lui Kerouac.

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *