Nelson Mandela este un model al sacrificiului pentru o cauză, iar lupta sa antiapertheid din Africa de Sud, în numele căreia a primit o condamnare de 27 de ani de închisoare, executată în insula Roben, a fost fructificată în cele din urmă, fiind ales primul preşedinte ajuns la conducere pe cale democratică,  în 1994. Conversaţii cu mine însumi creionează portretul lui Mandela din surse diferite, din interviuri, scrisori trimise în timpul închisorii, din discursuri etc. Este o carte care ni-l prezintă pe Mandela în nuanţe complexe, fără a încerca să-l mitizeze, ci creionîndu-l pe omul Mandela, cel care a trecut şi prin perioade de nesiguranţă, cel care a trebuit să se lupte continuu pentru a rezista pe drumul ales, chiar şi după eliberare. Această carte a apărut ca iniţiativă a lui Verne Harris, directorul Programului pentru Memorie al Centrului Nelson Mandela, deschis în 2004, care a considerat că documentele din Arhiva Mandela se pot consitui într-un volum. În acest volum, echipa care a ales materialele s-a axat pe patru sfere: scrisorile din penitenciar; conversaţii înregistrate; carnetele, în care Mandela obişnuia să noteze, indiferent că era în libertate sau deţinut; şi manuscrisul unei continuări nefinalizate a autobiografiei Long Walk to Freedom.

Nelson Mandela reprezintă un model şi pentru Barack Obama, cel care a semnat prefaţa acestei cărţi. „Chemarea” lui Mandela a simţit-o încă din facultate, cînd a participat la o campanie ce avea scopul încetării apartheidului în Africa de Sud.

„Dezvăluindu-ne imaginea sa completă, Nelson Mandela ne reaminteşte că nu este un om perfect. Ca noi toţi, are lipsurile sale. Dar tocmai aceste imperfecţiuni ar trebui să ne inspire. Pentru că, dacă suntem sinceri cu noi înşine, vom recunoaşte că avem şi noi luptele noastre, mai mari sau mai mici, personale şi politice – învingerea temerilor şi a îndoielilor; continuarea eforturilor atunci cînd rezultatul luptei noastre nu este sigur; iertarea altora şi punerea în discuţie a propriilor noastre acţiuni.”

Ironic, în anii ’70, Mandela considera, aşa cum se poate constata dintr-o scrisoare trimisă profesoarei Fatima Meer, că a scrie o autobiografie este o formă de laudă de sine şi că oamenii de succes ajung, involuntar, la un anume grad de vanitate. La mai bine de douăzeci de ani, Mandela şi-a dat seama că autobiografia nu trebuie să fie neapărat o laudă de sine, ci mai degrabă o mărturie necesară a unor vremuri tulburi. În orice caz, indiferent de încercările prin care a trecut, Mandela a reuşit să-şi menţină promisiunea făcută: „Niciodată, în nici o împrejurare, nu voi spune ceva necuviincios despre alţii”.

Dintr-o discuţie cu Richard Stengel, editor, cel care a lucrat împreună cu Mandela la redactarea autobiografiei sale, se observă de cât de puţin e nevoie pentru ca traseul vieţii să se modifice radical:

„Am fost crescut pentru poziţia de căpetenie… dar apoi am fugit, ştii, de o căsătorie impusă… Acest fapt mi-a schimbat întreaga carieră. Dar, dacă aş fi rămas acasă, aş fi fost o căpetenie respectată, ştii? Şi aş fi avut o burtă mare şi o mulţime de vaci şi de oi”.

Perioada copilăriei explică mare parte din dedicarea sa ulterioară efortului colectiv: nu era aproape niciodată singur, toate jocurile şi tradiţiile în care fusese crescut implicau colectivitatea. În acel mediu, ritualurile, tradiţiile, tabuurile îi pregăteau pe copii pentru viaţă, mai mult decât învăţăturile obişnuite. Nici influenţa occidentală nu a reuşit să-l facă să uite în totalitate rădăcinile sale africane, amintindu-şi mereu cu plăcere de perioada când toţi se adunau în jurul bătrânilor tribului, pentru a primi înţelepciunea lor.

„Masele vor să vadă pe cineva responsabil, care vorbeşte în mod responsabil. Le place asta, aşa că evit discursurile demagogice. Nu vreau să incit mulţimea. Vreau ca mulţimea să înţeleagă ce facem şi vreau să le insuflu un spirit de reconciliere.”

Deţinând posturi de conducere până la arestarea sa, în 1962, Nelson Mandela a învăţat să facă faţă condiţiilor grele din închisoare cu demnitate, uneori chiar cu umor, mai ales alături de Walter Sisulu şi Ahmed Kathrada. În închisoare, unde nu numai că până şi condiţiile minime de trai erau austere (laptele pentru ceai, de exemplu, era o adevărată sărbătoare), dar nici nu i se permiteau contacte cu cei de afară mai mult decât o dată la şase luni, Mandela participa la spectacole organizate de deţinuţi.

Astfel, l-a interpretat pe Booth, asasinul lui Lincoln, sau pe Creon, în Antigona. Deşi a trecut prin momente dramatice, de pildă moartea mamei sale, la înmormântarea căreia nu a putut să participe, Mandela a reuşit să-şi cultive prieteniile în închisoare, practic singurul subterfugiu pe care-l avea la dispoziţie. Spre sfârşitul detenţiei sale însă, Mandela începuse deja să aibă un rol important, avea negocieri cu partidul de apartheid şi putea chiar ieşi din închisoare pentru a participa la diverse întruniri. „Era deja un preşedinte care urma să fie numit în funcţie.”

Dar şi după eliberarea şi numirea în funcţia de preşedinte (pe care nu şi-a dorit-o, considerând că era prea bătrân, ci a acceptat-o după îndelungi insistenţe), a urmat o perioadă tulbure, marcată de violenţe şi de ameninţarea unei lovituri de stat. Viaţa sa nu a devenit mai liniştită, călătorea des în toată lumea, se ocupa de organizarea Congresului Naţional African, fără a mai avea timp personal.

„Amintirea anilor din închisoare nu este lipsită de nostalgie pentru Nelson Mandela. Rutina. Camaraderia. Lecţiile învăţate. Timpul dedicat lecturii şi studiului. Timpul destinat scrierii de scrisori. Contemplării. Ca o ironie a sorţii, a rămas, într-un fel, un deţinut. Adesea, de-a lungul anilor de după eliberare, îşi tachina oaspeţii şi invitaţii cu comentariul că nu este încă liber, arătând cu degetul spre asistenţii lui personali: «Iar aceştia sunt paznicii mei».”

O carte complexă şi plină de date şi evenimente, Conversaţii cu mine însumi este mărturia încercărilor prin care a trecut un om luptând pentru cauza sa. Impresionante în această colecţie de scrisori şi de notaţii sunt perseverenţa cu care Mandela şi-a susţinut opiniile şi modestia ce nu l-a părăsit nici în anii de faimă.

Nelson Mandela, Conversaţii cu mine însumi, traducere de Dan Bălănescu, Editura Publica, 2013

 

 

 

 

 

belle vie(P) Articol susținut de Belle Vie – Lettres, Cafe, Boutique. Dacă doriți un loc liniștit de citit, o atmosferă faină și multe cărți frumoase, vă recomandăm cafeneaua literară   Belle Vie (Facebook aici).

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Un comentariu
  1. Avataralex

    A fost condamnat la inchisoare pe viata, dar a fost eliberat dupa 27 de ani. Verificati informatiile inainte de a publica un articol.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *