În general, s-a încadrat pe o curbă exponențială. Să spunem, o funcție cu limita la infinit. În general, a fost bine asfaltat, dar am mai intrat și pe macadam. Și cel mai nasol e când, în zonele sinuoase, am dat peste curbe nesemnalizate. Vă zic io, de-aia mor scriitorii tineri, de la parcursul literar prost semnalizat.
Consideri că un scriitor trebuie să experimenteze cu mai multe stiluri literare sau să-şi găsească un stil propriu, căruia sa-i rămînă fidel?
Nu cred în experiment. Nu există așa ceva. Tre să știi ce ai de scris, dacă te-ai apucat de scris în stil balzacian, e nesimțire să te apuci după aia de alt stil. Păi dacă s-a apucat deja altcineva de el? Nu iese haos? Puțină constanță, de asta are nevoie societatea noastră. Și în niciun caz de stiluri proprii. Știm cu toții că nu mai există originalitate, tot ceea ce producem e o recombinare a unor elemente care există deja undeva. Să nu ne mai amăgim.
Nu, în niciun caz. Curajul nu te aduce nicăieri, și vedeți și voi câți scriitori mor în mizerie cu inovația lor cu tot. Dacă mă întrebați pe mine, cel mai bine e să stai în banca ta, să scrii cumințel povești inspirate de alte povești, manuale de utilizare, cărți de self help și îndreptare creștin-ortodoxe, ca să fii sigur că nu ți-o iei, doamne ferește dacă vii cu ceva nou.
Cît de important consideri că este stilul desăvîrşit în economia textului?
S-au infiintat si premii fara numar, peste tot in lume. Recompenseaza ele cartile deosebite? Care sunt cele mai recomandabile?
Premiile, sigur, recompensează și cărțile deosebite, dar mai des le recompensează pe alea slabe. Juriile au recunoscut că nici nu mai e obiectivul lor să dea premii pentru cărți bune, pentru că de obicei sunt grele, și oamenii n-au răbdare să le citească. Recomandabile, deci, ar fi premiile pentru cărți mediocre, ca să nu te apuci de o carte și să pierzi vremea, constatând la sfârșit că n-ai înțeles nimic.
S-a tradus enorm de multa literatura de acest gen (SF&F, n.n.), inclusiv carti proaste. Cum sa faca o selectie cititorul?
Credeţi că scriitorii români ar trebui să fie conectaţi la ideile importante ale scenei culturale mondiale?
Nu, în niciun caz. Scriitorii români ar trebui, la modul ideal, să trăiască într-o bulă, eventual blocați în 1973, când a ieșit Paralela-enigmă de Anania și Bărbulescu, a fost foarte mișto cartea aia, de ce să ieșim de acolo? Plus că, știți cum e cu conectarea aia, dacă-ți dă scena culturală mondială vreun virus, ceva? Nu mai vorbim că, după ce că nu e pe gratis, te mai spamează și Coelho cu posturile alea ale lui pe blog, sau Rushdie cu scandalurile lui cu Jaipurul. Păi cum să mai scrii cu atâta zgomot?
***
Acest text (apărut inițial aici) este un omagiu adus întrebărilor stupide puse în interviurile cu scriitori. Delicioase în prostia lor, fac lumea un loc mai vesel, mai ales că toți am comis-o la un moment dat, deci să nu vă gândiți vreo secundă că ne credem noi mai deșteapte sau ceva.
Dacă vă recunoașteți printre autorii întrebărilor de mai sus, simțiți-vă liberi să ne înjurați în secțiunea de comentarii, să dați exemple ale propriei noastre prostii, dar, măcar de dragul conversației, când mai faceți o grilă de întrebări pentru un interviu, gândiți-vă bine înainte dacă întrebările voastre au:
1. sens, 2. un răspuns real, 3. un răspuns pe care ați putea să-l formulați și voi, în locul subiectului.
Altfel spus: bre, tu ce-ai răspunde la întrebările alea?
Frumos!
Delicios 🙂