Dacă m-ar fi fost zilele astea prăpăd afară, nu cred că aş fi reuşit să dau gata un roman cu acţiune plasată în secolul XVI, în Anglia, care durează mai mult de 700 de pagini. Nu-mi place să vorbesc în termeni cantitativi despre cărţi, dar sînt convinsă că pe timp de vară nu v-aţi îngrămădi să vă burduşiţi rucsacurile de vacanţă cu piese masive cum e cea despre care o să povestesc mai jos.
Wolf Hall, de Hilary Mantel. Auzisem de ea de cînd cu Bookerul din 2009, cînd mai toţi o dădeau favorită şi cînd a şi cîştigat. Nu m-am dat peste cap s-o citesc din mai multe motive: premiile astea literare în ultima vreme nimeresc cam pe lîngă, pentru gustul meu şi dacă e vorba şi de o carte atît de stufoasă, nu sar imediat doar de dragul curiozităţii. Aşa că am aşteptat vreo doi ani şi cred că am făcut bine.
Cartea a picat exact la momentul potrivit şi n-am nici cel mai mic regret că am petrecut o săptămînă într-o lume care aparent nu are prea multe în comun cu ce trăim noi azi. Aparent zic, pentru că abuzurile de putere exersate de sîngerosul Henric al VIII-lea rămîn abuzuri de putere şi nu ne sună chiar străin. Nici vieţile unor femei care-şi aceptă soarta de pioni pe tabla unor bărbaţi mult mai puternici nu sînt o raritate în zilele noastre; iar enigma unor personalităţi care au reuşit să-şi depăşească şi epoca, şi condiţia ne atrage e toţi, mai ales în cărţi.
Trebuie spus din capul locului că Wolf Hall e plasat la curtea lui Henric al VIII-lea în perioada în care monarhul încearcă să se descotorosească de regina Caterina de Aragon pentru a se însura cu Anne Boleyn, poveste încheiată, cum bine ştim cu ruptura de Biserica Catolică şi cu un şir destul de lung de decapitări. Episodul e atît de încărcat şi a avut urmări într-atît de răvăşitoare pentru o lume întreagă încît nu e de mirare că a rămas, şi după atîta amar de secole, un fel de hot spot istoric. Să ne gîndim doar la serialul dedicat Tudorilor şi la succesul contorizat în cele 4 serii (Ok, cu Jonathan Rhys Meyers mai mereu despuiat etc). Sau la Cealaltă Boleyn (ecranizarea romanului The Other Boleyn Girl, tradus la noi ca Surorile Boleyn, de Philippa Gregory), cu Scarlett Johnasson şi Natalie Portman, o prostioară, nu departe de calibrul cărţii, dar a sărit lumea s-o vadă? A sărit! Oh, those Tudors, cum pot ei să vrăjească încă lumea high-tech din care tragem cu ochiul la vieţilor lor abuzive şi sîngeroase! Oare de ce?
Hilary Mantel nu se uită la această epocă din loja cu care ne-am obişnuit: în contrast cu toate variantele poveştilor în care totul gravitează în jurul regelui şi al poftelor lui de aşternut, din care politica iese şifonată rău, cartea scriitoarei britanice pune în central acţiunii un alt bărbat, un om din umbră cu rol crucial pe lîngă instabilul Henric. E vorba de mîna lui dreaptă, Thomas Cromwell, un bărbat scăldat în multe ape care, din fiu de fierar, a reuşit să ajungă adjunctul regelui în chestiuni bisericeşti şi capul miniştrilor. Asta înainte ca propriul cap să-i cadă dintr-o toană a stăpînului, dar momentul nu e prins de roman.
Thomas Cromwell, aşadar: un om misterios, care se pricepe şi să mînuiască pumnalul, şi să recite pe dinafară versete întregi din Biblie, şi să descurce legi şi să facă bani din cămătărie. Intrat iniţial în graţiile cardinalului Wolsey – legatul papal dizgraţiat de Henric în momentul în care prelatul nu reuşeşte să-i obţină acordul Papei pentru unirea cu Anne – Thomas Cromwell ajunge, printr-un parcurs în care dă tot felul de probe de diplomaţie, să fie al doilea om ca influenţă în Anglia apostată a lui Henric cel cu şase neveste. Parcursul acestui om, făcut din foarte multe zone obscure, tonuri ambigue, dar şi puncte luminoase, dă de gîndit pe măsură ce paginile se întorc.
Cum se poate să-i fii fidel cardinalului, dar să intri şi în graţiile favoritei pentru care regele e gata s-o rupă cu Roma? Cum a reuşit să nu-şi trădeze protectorul papal, dar să cîştige, în acelaşi timp, favoarea regelui care l-a mazilit pe venerabilul prelat? Cum a putut un om care a admirat inteligenţa lui Thomas Morus, odată cancelar al regelui, să-i încuviinţeze decapitarea, pentru a satisface un capriciu al Annei? Şi astea nu sînt decît cîteva întrebări care pornesc de la figuri şi moment istorice cunoscute, nu de restul complicaţiilor sufleteşti de care se ocupă Hilary Mantel.
Nu se dau răspunsuri la lucrurile astea. Totul se petrece lent şi lentoarea face şi mai puţin discernabile pragurile care marchează transformarea lui Cromwell. Hilary Mantel se arată, după romanul ăsta, ca o scriitoare perfectă pentru investigaţii în zona tăcerilor şi a clar-obscurului. Pe ea n-o interesează să desfăşoare fresce de epocă ecranizabile, chiar dacă romanul ei e şi un roman de epocă, cu tot ce are nevoie pentru a transmite întîmplări şi trăiri credibile, vechi de aproape 600 de ani. Nu lucrează cu personaje-monolit, ci cu ape tulburi, iar istoria, aşa cum se cunoaşte, e, în paginile scrise de ea, descusută subtil şi transformată într-o poveste vie, care naşte întrebări: ce fel de om era X? cîtă tiranie şi cît abuz încap în spatele portretului regelui sau al filozofului cu care ne-am obişnuit din albumele de artă? ce înseamnă să fii duplicitar, cînd ambiţia nu mai are limite? dar să fii loial?
La un nivel subtil, foarte multe din chestiunile pe care le ridică scrisul lui Hilary Mantel se negociază într-un loc în care corpul privat (sau ce înseman el pe la 1530) devine corp politic. Cînd vine vorba de regalitate şi de curte, nici un flirt nu e nevinovat şi nici o decizie, oricît de măruntă, nu rămîne într-o sferă strct individuală. Sexul e un act politic pentru că un băiat, chiar bastard, implică viitorul coroanei, pe cînd o fetiţă, sau o sarcină pierdută, o pot costa pe mamă şi coroana, şi capul. Statutul căsătoriei e deja subînţeles. Iar pentru o ieşirea din scenă fără prea multe discuţii, tot politicul furnizează o raţiune de neatacat şi soluţia: trădare, deci decapitare. Cît despre soarta ideilor neconforme, sfîrşitul lui Thomas Morus spune cam tot ce e de spus.
Toate capetele astea de discuţie pe care doar le-am enumerate mai sus sînt în text şi fac corp comun cu el. Într-un roman care poate fi etichetat în multe feluri (psihologic, istoric, politic, picaresc etc) stilul scrierii propriu zise, tăcerile, zonele ambigue, problematizarea din surdină şi absenţa verdictelor sînt chestiuni care justifică toate vorbele bune pe care le-am citit despre cartea asta.
Poate o să vă întrebaţi de ce cartea se cheamă Wolf Hall. Întrebarea e, evident, parte din modul în care a fost gîndit romanul, şi finalul ajută şi el la cîteva lămuriri. Am să amintesc doar că Thomas Cromwell rămîne, chiar şi în alaiurile de curteni, clerici şi negustori, un om singur, şi că Wolf Hall a fost reşedinţa familiei Seymour, din care a provenit Jane, a treia nevastă a lui Henric, şi ea decapitată. Numai că Henric nu s-a oprit aici.
BOOKER e un premiu nepolitizat si valoarea estetica e inca la mare cautare. Uita-te doar pe short list si long list din fiecare an. Sa nu mai vorbim de faptul ca booker of booker a fost luat de Rushdie, cu ai sai Copiii…
A, si inca ceva…Jane Seymore nu a fost decapitata, ci a murit la 12 zile de la nasterea fiului sau si al lui Henry. O alta, urmatoare, nevasta Jane a fost decapitata.
am incercat sa citesc aceasta carte. am rezistat doar 200 de pagini, mi s=a parut plictisitoare si fada. imi plac cartile de fictiune istorica dar aceasta m-a dezamagit. e doar impresia mea.
Am citit-o la recomandarea voastră şi nu am regretat – e una dintre cele mai bune cărţi cu subiect istoric pe care le-am citit vreodată. Imediat după am citit Ken Follet – the Pillars of the Earth şi am regretat şi mai mult că nu toate romanele cu iz istoric sunt ca Wolf Hall 🙂
Superb scris. Mie mi-a placut mai mult Philippa Gregory. Si aceeasi observatie pe care a avut-o si Alina: Jane Seymour nu a fost decapiltata. Mai mult chiar, la moartea lui regele a cerut sa fie inmormantat langa ea, pentru ca ii daruise un baiat.