Poate fi dezamagitor sa iti pierzi doua ore din viata uitandu-te la un film ne-inspirational despre scriitori. Scriitorii trebuie sa fie inspirationali, nu? Ei, ca si profesorii preferati de de literatura ai Hollywood-lui, sunt cei care fac adolescentii sa recite Whitman cocotati pe banci, sunt femeile care pledeaza pentru independenta imbracate in salopete.

Problema cu Ginsberg este ca el nu si-a dorit niciodata sa fie inspirational. Iar Howl – poemul – este ceea ce este: un urlet, o voce care plange singura, fara sa fie auzita atunci cand trebuie, de cine trebuie. La fel, in filmul omonim, Ginsberg nu e tocmai Ray Kinsella – iar filmul n-o sa te lase cu un zambet larg pe buze, n-o sa vrei sa-ti urmezi visele, dragostea, inima sau orice alt organ romantat.

Si tocmai din cauza asta productia lui Rob Epstein a trecut neobservata aproape, in ciuda popularitatii recente a lui James Franco si a faptului ca generatia beat redevine un trend (probabil pe cale sa devina post-beat) – un alt film, de data asta despre Jack Kerouac este deja pe vine.

Povestea din Howl impleteste povestea procesului in care a fost implicat Ginsberg, cu lecturi publice, cu interviuri si cu animatii care incearca sa redea ideea poemului. Pe scurt, in 1956, cand poemul a fost publicat la City Lights Books, Lawrence Ferlinghetti, co-fondatorul micii edituri, a fost arestat sub acuzatia de diseminare de obscenitati.

A urmat un proces in timpul caruia s-a discutat destul de mult ce anume face ca o poezie sa aiba valoare literara si daca Howl poate fi considerat valoros din acest punct de vedere – puritanismul de suprafata al deceniului a facut ca asta sa fie singura scuza care justifica existenta unui poem ce foloseste cuvinte precum “cock”.

Pentru ca incearca sa fie mai degraba un pseudo-documentar decat o viziune romantata a povestii lui Ginsberg, Howl nu este entertaining, iar pe cei care nu au niciun interes in istoria generatiei beat, si a lui Ginsberg si Neal Cassady in special, s-ar putea sa ii plictiseasca.

Iar Franco isi supraliciteaza rolul pana la punctul la care ai impresia ca se parodiaza pe sine jucandu-l pe Ginsberg. Si totusi, Howl e de vazut. Pentru ca putini au rabdare sa citeasca poemul de la cap la coada si chiar mai putini cunosc suficient de bine contextul in care a fost scris pentru a-l si intelege.

Si desi nu este inspirational si departe de a intra in categoria feel-good movies, Howl spune destul de simplu povestea unui grup de oameni care voiau pur si simplu sa traiasca dupa cum aveau ei chef. Si sa celebreze asta.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *