Literatura catalană este destul de puțin tradusă în limba română, deși nu puțini sunt scriitorii remarcabili ai acestui spațiu cultural. Félix de Azúa este unul dintre ei, unul dintre romanele sale, Povestea unui idiot spusă de el însuși fiind publicat la Editura Polirom în 2006. Am descoperit volumul de curând și sunt tare bucuroasă că am intrat în librăria Noi în momentul în care toți erau la Sala Dalles, iar librăria, deși de obicei foarte aglomerată, era acum un spațiu prietenos în care mi-am pierdut câteva ore, dând astfel și peste această carte revoluționară.
Adeseori sunt dezamăgită de scriitori care au un stil remarcabil, dar foarte puține idei. Nu este cazul acestei cărți. Deși scriitura nu este una excepțională, cu fraze care să-ți ofere delicii auditive, subiectul este unul care ne interesează pe toți. Într-o societate obsedată de cultul fericirii, în care dorințele oamenilor par a fi stereotipe, naratorul își pune problema istoriei și a rezistenței în timp. Fericirea pare a fi soluția pentru ieșirea din timp sau pentru intrarea în anonimat, în mod cert nu pentru a supraviețui în memoria colectivă, care este preocupată doar de nefericirile extreme sau de ticăloșii care întrerup, la un moment dat, succesiunea de momente fericite care le abrutizează oamenilor luciditatea.
Într-o astfel de societate îndobitocită de gustul binelui imediat, un bine care trebuie să fie personal, nu colectiv, naratorul își propune să experimenteze pe propria piele toate rețetele prin care omenirea își caută fericirea. De la bucuriile școlare la descoperirea sexualității, la pierderea de sine prin iubire, la căsătorie, la implicarea în activitatea politică, la armată, la artă și știință, la muncă, naratorul nu se dă în lături de la nicio experiență, păstrând de fiecare dată pe buze zâmbetul ales ca mască încă din copilărie.
Romanul are un puternic caracter autobiografic, însă multe dintre concluziile la care personajul-narator ajunge sunt exprimate apoi destul de teoretic, ceea ce, pentru cititorii care caută o lectură comodă, lipsită de adâncime, devine o problemă, în ciuda faptului că numărul paginii cărții nu este deloc mare.
Câteva dintre cele mai des întânite sentimente și ipostaze în care se găsesc foarte mulți oameni sunt încercate de acest personaj cinic din dorința de a vedea ce anume le dă lor potențialul de a genera fericire și măsura în care sentimentul respectiv este unul de durată, care să poată caracteriza un sine, sau este, mai degrabă, o stereotipie cognitivă impusă social de care nu avem puterea să ne debarasăm.
După experiența armatei, naratorul trage concluzia că trebuie să se omoare pentru a se lua în stăpânire, pentru a se debarasa de ridicolul instinct de conservare, pentru a-și putea aparține. Sinuciderea lui nu este una deziluzionată, depresivă, ci o luptă cu memoria colectivă pe care o poartă. Ajuns la concluzia că tot ce este trainic și grandios este creat de oameni care sunt doar observatori, al căror sine a murit, naratorul se împușcă, însă ratează și nu-și pierde decât o ureche. Momentul nu este însă perceput ca un eșec, ci ca o viectorie în fața vieții, întregul său sine căutător de fericire fiind distrus în momentul apăsării pe trăgaci.
Ulterior acestei secvențe, naratorul meditează la condiția de observator care nu mai așteaptă nimic pentru sine, care nu poate fi impresionat și care, din pricina abandonării luptei de căutare a fericirii, poate să-și demonstreze genialitatea. Deși se îndreaptă către artă pentru această demonstrație, constată că perioada nu mai este cea a genialității, ci a amalgamului, a amestecului în care orice este bine-venit. Analiza artei contemporane pe care o face, deși trage concluzii greu de tolerat pentru un susținător al artelor, nu este deloc lipsită de pertinență.
În final, cititorul se vede în situația în care această altă perspectivă îl face să se întrebe dacă nu cumva sinele său este în bună parte un construct social, o operă a memoriei colective destul de lipsită de originalitate și de personalitate. Tocmai din acest motiv cartea nu este o lectură ușoară, reconfortantă, așa că poate nu este neapărat cartea pe care să o citiți de sărbători, când sensibilitățile sunt deja accentuate, însă nu ar fi deloc rău să v-o faceți cadou acum pentru luna ianuarie, când puteți începe noul an cu luciditate.
