Cartea Alinei Mungiu-Pippidi, De ce nu iau românii premiul Nobel, grupează  în cinci secţiuni diferite, articole publicate de-a lungul a şapte ani. Dacă nu am şti asta, fie pentru că îi urmărim comentariile în presa scrisă, fie pentru că informaţia apare la începutul volumului, prea puţine lucruri ar trăda faptul că respectivele texte au fost scrise pentru jurnale perisabile, urmărind agenda, şi ea efemeră a zilei.

Lucrul e şi de toată lauda, dar şi de mai mare tristeţea, pentru că  subiectele ei, în perfect termen de garanţie, urmăresc, în linii mari, puncte nevralgice ale politicului şi socialului care ne rod încet şi sigur: carenţele din educaţie, ascensiunea contravalorilor, clientelismul politic, imposibilitatea societăţii civile de a presa mai ferm decizia politică, fatalmente tributară variilor interese de grup, situaţia intelectualilor uşor arondabili tot după interese, imposibilitatea acţiunii colective, derapaje civice de tot felul  ş.c.l.

Pentru că articolele au în continuare forţa de a se susţine indiferent de conjunctura cotidiană care le-a provocat şi pentru că subiectele de care se ocupă (în România liberă, Dilema veche, revista 22 sau pe www.ziare.com) şi-au păstrat nemodificat tonul de urgenţă, ce scrie Alina Mungiu-Pippidi se citeşte alert şi interesat. Eu aşa am făcut-o, şi după lectura de prim contact, am revenit la anumite lucruri. Nu pentru că textul ar fi fost încurcat ori încărcat,  dimpotrivă, pentru că exprimă foarte clar o opţiune. Atît de clar încît te provoacă să-ţi pui la rîndul tău problema, indiferent că tinzi să-i dai dreptate sau nu.

Ideile pe care Alina Mungiu-Pippidi le argumentează mai au ca efect secundar faptul că îşi îndeamnă implicit cititorii la documentare atentă. Acest efect, pe care puţine voci din spaţiul public îl reclamă, ţine de ceea ce aş numi o cultură a polemicii profesionalizate, sau mai direct spus a dialogului în ce are mai onest şi mai de bună-credinţă practica lui. Nimic din ce pune pe hîrtie Alina Mungiu-Pippidi nu e expresia unei păreri neconfruntate cu probe şi argumente. În spatele expertizelor ei în chestiuni spinoase luate din viaţă şi din politică stă o documentare feroce, reflex care de cele mai multe ori nu intră în rutina formatorilor de opinie din spaţiul public de la noi. Pare aproape insultător de banală observaţia asta, dar realitatea mă forţează s-o fac.

Sursa

Că îţi place sau nu rigorismul ei şi intransigenţa, uneori livrată la foc încins, sau o anume formă de elitism adesea  încruntată e o altă poveste. Ea poate fi discutată (şi explicată) în contextul ei şi nu scrie nicăieri că e musai să ne dăm dreptate unii altora pînă în pînzele albe ca să putem să ne respectăm sau frecventăm. Nici eu nu rezonez în fiecare paragraf cu ce crede Alina Mungiu-Pippidi, nu împărtăşesc pro-americanismul ei răspicat ( Poate oamenii or fi uitat (…) dar suntem de mulţi ani angajaţi într-un război de apărare a civilizaţiei occidentale atacate de Jihad şi avem nevoie de ruşi, aliaţi naturali în urma conflictului lor cu Caucazul musulman) şi nici nu am o viziune despre lume şi viaţă croită după algoritmii unei perpetue competiţii.

Pentru mine România nu se împarte între competitivi şi necompetitivi (vezi articolul „România după integrare“), dar în fond avem fiecare grilele noastre, în funcţie de ce valorizăm mai mult, şi cîtă vreme grila unuia n-o lezează pe a celuilalt, nu văd de ce am lăsa diferenţele să perturbe zone din care putem trage foloase. Eu am jubilat cînd am auzit-o pe  Alinei Mungiu-Pippidi ( cum pe foarte puţini am auzit), luînd partea elevilor batjocoriţi pur şi simplu de inepţia unor subiecte de bac golite de orice temei realist şi de bun-simţ, dar livrate în acelaşi limbaj ubuesc şi pretenţios, ilizibil aproape (vezi articolele grupate în capitolul Pactul pentru educaţie).

La fel, n-am putut să nu mă simt solidară cu o voce care demască un autoritarism abuziv întrupat în nenumărate capete de balaur: ortodoxism agresiv şi endemic, naţionalism întins inclusiv pe la case mai mari, machism violent sau discriminare, în special cea practicată de români împotriva rromilor, (în apărarea cărora, ne aminteşte Alina Mungiu-Pippidi, a sărit papa Benedict, luîndu-le apărarea cînd fuseseră admonestaţi de Sarkozy. Papa, nu patriarhul nostru, care e ocupat cu strîngerea de fonduri pentru construirea Catedralei Neamului).

Sursa

Nu poţi să nu priveşti cu respect o minte care nu se sfieşte să arate puncte stînjenitoare de apropiere între indivizi cu staturi cît se poate de diferite. Un exemplu: Dan Şova şi Gabriel Liiceanu, pe teren comun atunci cînd vorbesc despre români ca victime. Articolul la care fac referire  are ca titlu „O făclie de Paște“ şi tratează raportul nostru cu antisemitismul şi cu problema Holocaustului. Porneşte de la gafa lui Dan Şova, celebrisimă de acum, dar din păcate păgubos reluată doar în scop electoral, şi nu ca punct de pornire pentru o analiză lucidă cu un spectru mai larg.

Cîţi dintre noi ştim că a avut loc un pogrom la Iaşi sau că armata română a masacrat civili evrei la Odesa, din ordinul mareşalului Antonescu, se întreabă Alina Mungiu Pippidi, într-un alt articol, în care pledează din nou pentru un straşnic recurs la adevărul istoric. Nu altceva propune în  „O făclie de Paște“, unde din nou atrage atenţia că discuţia despre trecutul nostru antisemit nu merge în direcţia asumării unei vini, ci că, dimpotrivă, se întoarce, a cîta oară? asupra statutului de victimă pe care aceiaşi români care au masacrat evrei încă şi-l revendică. Citez, de dragul acurateţii şi cu certitudinea că nu e deloc prea mult în punctul în care suntem acum:

Te-ai fi aşteptat ca gafa lui Dan Şova să ne facă să discutăm despre pogromul de la Iaşi sau despre execuţiile de la Odesa, pe care Şova le-a recunoscut în acelaşi interviu, arătînd că nu e antisemit, ci ignorant şi suficient. Nici vorbă de una ca asta, dovadă că interesul poveştii a fost pur electoral pentru media. Nici un fel de discuţie de tipul A fost sau n-a fost nu s-a declanşat nici de data asta, pentru că, să fim sinceri, chestiunea nu prezintă nici cea mai mică importanţă pentru românul contemporan. Dimpotrivă, singura discuţie stîrnită (…) a fost nu despre victimele noastre, ci despre noi ca victime, că atîta ne duce pe noi sensibilitatea: vrem ca lumea să ne recunoască şi să ne despăgubească măcar prin recunoaştere pentru suferinţele noastre. Noi nu negăm că om fi făcut şi noi rău altora, dar personaje atît de diferite ca Dan Şova şi Gabriel Liiceanu au în comun faptul că nu aduc niciodată vorba despre asta. Situaţia noastră ca victime ne obsedează încă, dovadă discuţia cu totul nepotrivită despre originea evreiască a comunismului românesc, ultimul lucru care trebuia discutat cu Amos Oz sau între noi.

Aş mai cita un singur fragment, despre statura intelectualului ca critic al puterii, atitudine iarăşi rarisimă la noi, şi o fac tot pentru că deschide o temă de reflecţie slab acoperită:

Intelectualii sunt politizaţi – scrie Alina Mungiu-Pippidi în „Pseudoburghezia şi pseudotehnocraţia“  – deci integral afiliaţi politic, pentru că doar prin partide au acces la poziţiile publice. Departe de remarca lui Said că intelectualul e întotdeauna un outsider, un om din afara establismentului, al nostru nu poate supravieţui decît ca insider şi în establisment. Prim-ministrul M.R. Ungureanu e cel mai bun exemplu. Cînd l-a auzit ultima oară cineva protestînd critic contra puterii?

Poate că exagerează, numai că tind să cred că exagerările uneia ca ea duc, cu tot amarul constatării, la nişte practici mai sănătoase decît (auto)iluzionările mai comode practicate de majoritate. Cît despre propriile ei iluzionări, şi le tratează tot critic, cum tot la puţini am văzut.

Deliberat am lăsat deoparte articolul care dă titlul volumului. El se referă mai puţin la obsesia pentru Nobel şi la ce trădează ea, şi mai mult la nişte practici din lumea noastră românească, la regulile jocului de aici care nu te lasă să construieşti mai nimic. Într-un fel, cam despre asta e fiecare dintre articolele recuperate  sub un titlu care ar putea să enerveze pe mulţi, pe fiecare din alt motiv.

Un comentariu
  1. AvatarDli

    Noi nu avem un cult al valorii, oamneii capabili sunt catalogati drept “tocilari” si dati la o parte, poate daca vreun roman ar reusi sa castige un premiu Nobel, lucrurile s-ar schimba.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *