Romanul O viaţă măruntă (A Little Life), apărut în 2015, este cel de-al doilea publicat de scriitoarea de origine hawaiiană, Hanya Yanagihara. Prima sa carte, publicată în 2013, s-a numit The People in the Trees. O viaţă măruntă a fost nominalizat, tot în 2015, la National Book Award şi la Man Booker Prize. A câştigat Kirkus Prize.

Romanul urmează vieţile a patru prieteni din colegiu şi până spre finalul vieţii lor: Malcolm, Willem, JB şi Jude, cel din urmă fiind şi personajul principal. Carierele pe care aceştia ajung să le construiască în timp îi trimit, rând pe rând, direct în lumina reflectoarelor: Malcolm devine un arhitect de renume, JB, un pictor de succes, Willem, un actor recunoscut de toată lumea, iar Jude, un avocat de temut. Felul în care toate aceste vieţi se întrepătrund e reprezentat de Jude, cel care va dezvălui, treptat, cum arată „hienele” care i-au marcat întreaga copilărie şi întreaga adolescenţă.

O viaţă măruntă este despre violenţa lumii prezente, dar şi despre relaţiile de omenie, încă posibile. Este despre dramă şi dragoste în acelaşi timp, despre abuz şi regăsire, despre reacţii absconse şi negocieri cu un sine care-ţi mai aparţine numai pe jumătate. Este despre o viaţă care are constant nevoie de o balanţă reechilibrată, despre un personaj care, prin fiecare pas al său, nu face decât să continue să exerseze mersul pe sârmă deasupra celui mai adânc hău.

Nu i se poate nega lui Yanagihara talentul de a scrie, aşa cum nu i se poate nega îndârjirea pe care o are când vine vorba de a dezvolta un subiect atât de amplu şi de a-i forţa, într-un fel, straturile şi substraturile psihologice şi comportamentale. I se pot reproşa însă unele lipsuri, în mod paradoxal, tocmai atunci când vine vorba de personajul principal, de cel pe care ar fi trebuit să-l cântărească cel mai atent. Jude este cel care, cel mai adesea, nu este suficient de credibil în deciziile şi reacţiile sale, oricât de mult ne sunt oferite detaliile unei copilării şi adolescenţe traumatizante (din nou, în mod transparent exagerate de către autoare). Personajul principal este, din acest punct de vedere, şi insuficient dezvoltat, fiindu-i permis să meargă numai în direcţiile dirijate în mod evident de autoare.

De la un punct încolo, extragem cu uşurinţă sentimentul de autocompătimire pe care scriitoarea îl lasă să îmbibe din plin fiecare pagină. Deşi doza de empatie era necesară pentru a contura personajul, felul în care scriitoarea alege, în mod extrem de vizibil, să îi anuleze constant personajului orice abilitate veridică de a-şi reveni nu aduce niciun plus romanului, ba chiar ne ajută să construim mai departe povestea, făcând cartea previzibilă.

Astfel, prea puţine lucruri surprind în roman, în afară de tocmai acele reacţii deloc credibile ale personajului (un exemplu ar fi modul în care îi este, pe bună dreptate, imposibil să relaţioneze cu uşurinţă cu unii oameni şi, în acelaşi timp, felul în care pare că trece brusc peste aceste dificultăţi în alte contexte, având senzaţia că scriitorul a apăsat de butonul de repede-înainte când nu era cazul – vorbim de o carte de şapte sute de pagini, aşa că spaţiu s-ar fi găsit). Lipseşte tensiunea şi e aplicată, în schimb, reţeta următoare: un şir lung de întâmplări nefericite, vizibil forţate ca derulare şi organizare în timp, tocmai pentru a atrage mila şi simpatia cititorilor.

Presărat cu unele concluzii referitoare la condiţia umană, îndulcit cu analize privind modul în care ne privim unii pe ceilalţi, romanul poate fi citit cu uşurinţă, dar nu poate recupera, în ciuda dimensiunilor relativ considerabile, o tensiune care îi lipseşte cu desăvârşire, o anumită doză necesară de imprevizibil din partea personajului principal şi un mod mai complex de a exploata, prin scris, o temă care se serveşte, în acest caz, numai de autocompătimire.

Dacă personajul e capabil să ajungă un avocat de succes, să aibă o stăpânire de sine remarcabilă în instanţă (fapt care doar ni se aminteşte din când în când, fără a fi cu adevărat ilustrat sau dezvoltat în vreun fel), în ce priveşte relaţiile cu cei care ţin la ei, Jude pare incapabil să preia până şi cele mai mici abilităţi de care se foloseşte în contextul socio-profesional. La fel de lipsit de credibilitate este şi faptul că în afară de trecutul odios pe care acesta a fost nevoit să-l îndure, trăieşte un prezent aproape idealizat în care toţi cei din jur (cu excepţia lui Caleb, individul care-i va face realmente rău) sunt perfecţiunea întruchipată, cei care nici măcar nu iau deciziile corecte în ce-l priveşte pe Jude, de teamă ca acesta să nu se supere şi prietenia dintre ei să se încheie. Sunt multe laturi ale comportamentului uman care par să fi fost scoase din acest peisaj după bunul plac al autorului, astfel că aceleaşi personaje tind să devină, din nou, mai puţin credibile fiindcă nu reuşesc să fie suficient de complexe şi nici să reacţioneze pe măsură.

Jude, personajul principal, nu reuşeşte, în cea mai mare parte din timp, să dobândească depăşirea măcar parţială a unor traume, iar asta pare să fie, din nou, din cauza acelei dihotomii a modului în care acesta socializează. Sfoara deloc invizibilă care-l transformă într-o păpuşă nu reuşeşte să facă din el un personaj cu adevărat complex. Felul în care contextele sunt create în mod convenabil de fiecare dată reprezintă o dovadă în plus a manipulării excesive, transparente şi deloc iscusite din partea autoarei.

Nu se poate măsura doar subiectiv felul în care cartea poate fi o lectură plăcută şi, în acelaşi timp, modul în care nu poate demonstra ceea ce, probabil, a încercat la un moment dat. Cert este că oricum am citi cartea cu greu putem scăpa de senzaţia că autoarea şi-a construit subiectul, personajele şi derularea acţiunii în moduri mult prea convenabile, adesea exagerate, modelând totul de fiecare dată în aşa fel încât să evite un nivel psihologic mai aprofundat, să ocolească orice situaţie cu adevărat imprevizibilă sau să îi ofere lui Jude un pic mai multă încredere în ceea ce ar fi putut deveni.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *