Nu se va putea scrie niciodată suficient de mult despre sclavie. Întotdeauna, oricât de multe rafturi s-ar umple, vor mai exista goluri de neumplut, răni de neatins, pe care niciun titlu nu le va putea scoate în întregime la lumină şi nici nu le va putea alina vreodată. Au însă rolul lor de nelipsit toate operele care pun degetul pe rănile care nu se vor închide niciodată. Istoria, ilustrată de condeiele unora dintre cei mai talentaţi scriitori, se supune fără să crâcnească. Realitatea sclaviei e de netăgăduit, iar noi nu avem voie să uităm.

Ruta subterană, de Colson Whitehead, a primit National Book Award în 2016 şi Premiul Pulitzer în 2017. La noi a apărut recent la Editura Humanitas, în traducerea Justinei Bandol, în colecţia Raftul Denisei.

Întregul univers al lui Whitehead se răsuceşte în jurul a doi poli: libertatea şi privarea de libertate, violenţa şi speranţele timide, groaza şi dorinţa de a fugi, spaima şi iubirea. Sclavia e descrisă în mijlocul unei lumi care pune preţ pe mentalităţi odioase, înspăimântătoare, ucigaşe. „America e o iluzie” şi, totuşi, există. Libertatea e o iluzie şi se poate descoperi în formele ei cele mai neaşteptate. Un petic de pământ de doar trei metri pătraţi poate fi câmpul nesfârşit, chiar dacă doar provizoriu, al mai multor generaţii de femei. Există copii născuţi în libertate şi copii născuţi sclavi. Există, mai presus de toate, pentru toţi sclavii din Ruta subterană, din istoria pătată a Americii, speranţa că iluziile vor putea deveni realitate.

Colson Whitehead, Bryant Park, New York City, 2007

Cora va urma până la final firul unui astfel de vis. Va încerca, pas cu pas, să îşi câştige libertatea al cărei furt nimic nu-l poate justifica. Lăsată pe moşia familiei Randall de mama ei când avea doar zece ani, după ce aceasta reuşeşte să evadeze, Cora trăieşte sub impresia puternică a gestului făcut de mama ei. Pe de o parte, o abandonase. Pe de alta, îşi câştigase libertatea. Nu se va hotărî, nici până la final, dacă e mândră de mama ei sau dacă îi este ciudă că nu a luat-o cu ea.

Pe întregul traseu, parcurs pe porţiuni mari prin ruta subterană, această aproape iluzorie cale a libertăţii şi, totuşi, posibilă, Cora va întâlni inclusiv albi care o vor ajuta să scape de urmăritorii ei şi, mai ales, de aprigul vânători de sclavi Ridgeway. E conturat aboliţionismul cu toate riscurile pe care le atrage din partea celor care nu voiau să creadă că mai există şi un alt mod de a înţelege lucrurile în afară de mentalitatea asupritoare care a făcut ca sclavia să existe atât de multă vreme. Violenţele extreme, provocate adesea inclusiv de albi împotriva albilor, fac din Ruta subterană o mărturie aprigă a măcelului pe care fiinţa umană îl poate exercita fără nici cea mai mică remuşcare împotriva altei fiinţe umane. Dacă din cărţile de istorie episoadele sângeroase lipsesc, Colson Whitehead are grijă să amintească de acele pagini pe care societatea modernă preferă adesea să le ignore de parcă n-ar fi făcut niciodată parte din propriul său trecut.

Ajunsă în Carolina de Sud, Cora descoperă că inclusiv dincolo de bunăvoinţa aboliţioniştilor se ascunde convingerea că negrii trebuiau educaţi, chemaţi spre civilizaţie doar cu măsură, prin metode care să îi asigure în continuare pe albi că aceştia nu vor reprezenta un pericol pentru ei pe măsură ce vor căpăta din ce în ce mai multe drepturi. Frică alimentată de frică, teamă alimentată de violenţa impusă tot de aceştia de la bun început: „Oamenii aceştia erau conduşi de frică chiar mai mult decât de banii obţinuţi din bumbac. Frică de umbra mâinii negre care va da înapoi ceea ce a primit” (p. 182).

O istorie care nu are cum să se schimbe fără noi şi noi episoade sângeroase, o libertate care nu poate fi câştigată prin falsa înţelegere a celor care au curmat, de la bun început, cursul istoriei.

America este o iluzie fiindcă tărâmul libertăţii a fost câştigat prin sânge şi crime imposibil de iertat. Ororile şi furturile care stau la baza unui nou stat nu pot avea ca rezultat decât iluzia democraţiei. O negociere prelungită de timp, o aceeaşi falsă înţelegere de care cei asupriţi s-au lovit şi în trecut:

„Dar nimeni nu voia să vorbească despre adevărata rânduială a lumii. Şi nimeni nu voia să audă vorbindu-se despre ea. Cu siguranţă nu monştrii albi aflaţi în clipa aceea de cealaltă parte a vitrinei, care-şi lipeau boturile slinoase de geam, rânjind şi huiduind. Adevărul era o expoziţie schimbătoare într-o vitrină de magazin, manipulată când nu erai atent, ademenitoare şi imposibil de atins vreodată” (p. 125).

Un roman al pierderii şi al regăsirii deopotrivă, al portretului uman şi inuman în egală măsură, al felului în care omul e lup pentru om şi, de asemenea, reuşeşte să-i fie şi salvare. Fărâme de omenie întrezărite printre faptele de neiertat ale deţinătorilor de sclavi şi ale supraveghetorilor acestora. Ruta subterană este, deopotrivă, despre istoria sclaviei şi despre felul în care omul îşi poate contorsiona propria existenţă şi pe a altora. Binele şi răul, între Nord şi Sud, vor duce o luptă continuă până la abolirea sclaviei. Dar, până acolo, Ruta subterană e despre un suflet de tânără femeie care a vrut să se desprindă de propria existenţă şi care a ştiut că orice tunel poate să aibă la capăt o ieşire, dar că trebuie să îţi asumi continuu această şansă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *