Zilele astea a avut loc Festivalul Internațional de Carte de la Edinburgh, care s-a încheiat cu o conferință al cărei principal vorbitor a fost scriitorul de new weird fiction China Miéville (în paranteză fie spus, unul dintre autorii tare dragi mie).

Discursul lui Miéville, ale cărui viziuni politice de stânga (este membru al partidului socialist) transpar adesea în romanele lui, a fost surprinzător, dezvăluind un posibil viitor al literaturii pe cât de “liberal” (în sensul opus tradiționalului), pe atât de… comunist.

Pornind de la premisa că textul este o entitate deschisă, Miéville a avansat ipoteza că el (textul) aparține colectivului, și că, pe modelul muzicii la liber pentru remixuri, ar trebui ca și literatura să aibă parte de aceeași libertate.

Mai precis, copyrightul este o noțiune desuetă și oricine dorește să “își bage mâinile în măruntaiele unei cărți, să adauge, să taie din ea și să o dea apoi mai departe” ar trebui să poată să facă acest lucru.

Ca punct de sprijin și de plecare, Miéville a început cu un citat profetic din Lawrence Durrell, care spunea, acum cateva decade:

I have just paid a depressing visit to an electronic computer which can write sonnets if fed with the right material.  I have a feeling that by Christmas it will have written its first novel, and possibly by next Christmas novel sets will be on sale at Woolworths and you will all be able to buy them, and write your own.

Utopie sau distopie?

Scrisul devine astfel o activitate colectivă, iar textul literar este supus colectivizării. O noțiune pe care un marxist de 40 de ani ca Mieville o poate considera revoluționară și vizionară, dar în fața căreia altcineva, trecut printr-o viață de comunism, s-ar înfiora imaginându-și scenariul.

…we approach an era in which the digital availability of the text alters the relationship between reader, writer, and book. […] Anyone who wants to shove their hands into a book and grub about in its innards, add to and subtract from it, and pass it on, will be able to do so without much difficulty.

și continuă:

that punitive model (al legilor anti-piraterie) is disingenuous, hypocritical, misunderstands the polivalent causes and effects of online sharing, is moribund and complicit with toxicity


China Miéville (sursa foto)

Și ce se întâmplă cu autorul, o să vă întrebați, dacă toată lumea contribuie la cooperativă cu textulețul lui, material în care toată lumea poate tăia apoi după bunul plac? Autorii, mai zice Miéville, vor primi un salariu egal, la nivelul unui “skilled worker”.

Perspectiva, chiar și ipotetică, ni se pare absurdă. Deși tonul lui Miéville nu încearcă neapărat diminutivarea operei originale și nici calitatea scriitorului, ci mai degrabă vrea să lase toate porțile deschise ideilor și viziunilor altora, liberalizând cuvântul scris și făcându-l o materie de lucru comună, rezultatele unei asemenea abordări pot fi dezastruoase. După cum i-a replicat cineva din audiență, riști ca la sfârșitul romanului Crimă și pedeapsă să nu mai ai nici o crimă, iar Raskolnikov să își găsească chemarea în religie, să se mute în Utah și să trăiască fericit până la adânci bătrâneți.

Nu mai e nevoie să spunem că discursul lui Miéville a durat jumătate de oră, iar discuțiile de după el de trei ori mai mult. Nimeni din breasla scriitoricească nu părea prea încântat de ideea ca un neofit să vină să îi căsăpească după bunul plac romanul. Sau să fie plătit uniform, indiferent de vânzări. Dar care vânzări, dacă textele vor fi la liber?…

Dar pe de altă parte, Miéville a mai scos în evidență și variabila calității în fața avalanșei de literatură proastă care se publică anual.

But who decides who qualifies as a writer? Does it take one sonnet? Of what quality? Ten novels? 50.000 readers? Ten, but the right readers? God knows we shouldn’t trust the state to make that kind of decision. So we should democratize that boisterous debate, as widely and vigorously as possible. […]  people are perfectly capable of judging as relevant and important literature for which they don’t personally care. Mistakes will be made, sure, but will they really be worse than the philistine thuggery of the market?

 

(O paranteză de încheiere)
Ca autor de fotografii al căror mod de diseminare este internetul, mi-am găsit nu o dată imaginile pe tot soiul de site-uri. Una era la vânzare, pe post de gif animat, măsluită sinistru. Alta era modificată, recolorată, și folosită pe post de copertă a unui album de muzică house al unui DJ obscur. Nu m-am simțit defel flatată. Nu am simțit că prin remodelarea acelei bucați de expresie artistică lumea a obținut ceva bun.

Motiv pentru care ideea colectivizării artei în felul expus de Miéville mi se pare teribil de dezavantajoasă pentru toată lumea, ducând cel mai probabil la o diluare și o corcire oribilă și diformă. Nu cred în copyrightul absolut, așa cum am arătat, ironic, și în “Cum să plagiezi cu talent” și cred că ideea de attribution share-alike non-commercial poate da naștere unor lucruri noi frumoase, cu precizarea că din coadă de câine nu poate ieși sită de mătase, mai ales dacă nu ești țesător, ci cizmar.

Și o să vă sune probabil la fel de extrem ca și viziunea dot.comunistă de mai sus, dar singurul caz în care aceasta poate fi acceptabilă (ca simptom al culturii pop a internetului) ar fi “arianizarea” fondului comun artistic. Nu pe criteriul discriminării genetice sau rasiale, desigur, ci pe cel al calității. (Aprecierea este valabilă și pentru industria muzicală în care coverul, remixul și samplingul sunt un mod de viață).

Dar discuția se poate întoarce la “who decides who qualifies as a writer” și cine decide calitatea (clar nu masele), și ne vom îndrepta spre un Brave New World al cărților, care nu suntem singuri dacă va fi utopic sau distopic.

Gata, aveți microfonul, nu înainte de a vă îndemna să urmăriți toată conferința mai jos (sau să citiți textul integral aici):

Cristina Petrescu

fotograf profesionist, jurnalist cultural, fost redactor șef la Metropotam.ro


Un comentariu
  1. AvatarCavalary

    Hm… Totusi daca fiecare ar avea dreptul sa modifice nu inseamna ca varianta originala ar disparea, nu? Doar ar aparea o varianta noua, modificata, pe langa cea originala, iar cine nu e interesat de astfel de modificari pur si simplu nu le-ar citi niciodata, nu?

    Cat despre BY-NC-SA (dar si BY-NC-ND, pt. cei care-s prea ingrijorati de ce ar iesi si nu vor deloc sa-i lase pe altii sa se bage, desi ar fi nerecomandat), aia ar trebui sa fie regula generala.

    Ma deranjeaza ideea de salariu in schimb. Adica incearca sa schimbe o paradigma invechita si care nu-si mai are locul in ziua de azi cu alta la fel in loc s-o inlocuiasca si pe asta? (Eu sustin cu tarie ideea economiei bazata pe resurse, impartite tuturor care nu si-au pierdut drepturile facand rau altora, indiferent daca fac ceva acolo de placere sau prefera sa nu faca nimic, cu niste bonusuri pt. unii, moderate pt. cei care ar lucra si ar avea performante bune in putinele meserii care chiar n-ar putea fi automatizate si mari pt. cei cu realizari cu adevarat extraordinare, indiferent de domeniu.)

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *