Era o vreme când aş fi spus că dacă eşti scriitor e musai să fii fumător. De altfel, chiar începusem să caut diverse informaţii apropos de relaţia dintre acest viciu şi literatură. Întâmplarea face că în urmă cu o lună să fi dat chiar peste un articol care povestea în introducere că scriitorii constituie gruparea profesională considerată de-a lungul istoriei ca fiind una din cele mai predispuse la fumat. QED? Ei bine, da şi nu. Fumatul este doar unul din puţinele vicii care blagoslovesc această clasă muncitoare – scriitorii – şi aş tinde să spun că se dovedește a fi unul din cele mai inofensive.
Anul trecut vă povesteam de cartea lui Andrei Oișteanu, în care acesta făcea o incursiune în zona narcoticelor, deloc străină scriitorilor români mai mult sau mai puțin contemporani. De la substanțele Crailor de Curte Veche până la tratamentul să-i zicem homeopatic al lui Eminescu, de la dependența de cocaină a matematicianului-poet Ion Barbu până la experimentele narcotice postmoderniste, scriitorii români se pare că au suferit nu doar de un amor cu alcoolul (precum fățiș a făcut-o generația optzeciștilor), dar chiar de o afinitate spre droguri.
Astăzi ne-am propus să trecem dincolo de spațiul mioritic și să aruncăm o privire la alți viciați celebri din lumea scriitoricească. Astfel, nu putem să nu începem prin a aminti de generația beat, această ramură flower-power a lumii literare, care nu și-a ascuns nicio clipă dependențele sau plăcerile profane.
Alcoolismul devenise aproape un status quo pentru figuri precum Jack Kerouac, William S. Burroughs sau Allen Ginsberg (pe care îi vedeți în poza de mai sus), care pare-se că nu erau străini nici de droguri precum heroina sau LSD-ul (că veni vorba, aici puteți urmări un interviu cu Ken Kesey vorbind despre LSD și dependențe). Totodată, să nu uităm perioada în care generaţia beat se dezvoltase. Anii ’60 şi-au lăsat o amprentă şi în lumea literară, nu doar printre hippioții de la Woodstock, cu atât mai mult cu cât abia începuse a se vehicula că drogurile psihedelice pot stimula cretivitatea.
În mod cert toate aceste experienţe s-au transpus în literatură: toate scriiturile lui Burroughs au fost mai mult autobiografice şi au fost scrise sub influenţa heroinei de care devenise dependent, viciul ajungând ulterior şi printre rândurile confesiunilor sale literare, iar Kerouac avea un dar de a-şi pompa alcool în sistem, suficient încât puţini să îl fi văzut altfel decât în stare de ebrietate. Când i-am luat interviul lui Răzvan Ţupa, mi-a arătat chiar următorul interviu ce îi fusese luat lui Kerouac de Fernanda Pivano:
Apropos de ce spuneam în început, faptul că scriitorul avea o ţigară în mână păleşte prin comparaţie cu imaginea de ansamblu.
Fireşte, exemplele de scriitori dependenţi sau cel puţin viciaţi pot continua şi în afara generaţiei sus amintite. Faptul că nu se marșa pe o publicitate masivă a viciilor mai mult sau mai puțin legale și/sau toxice nu înseamnă că scriitorii nu au avut dependențe și mai devreme de secolul XX.
Un exemplu ar fi chiar Edgar Allan Poe, care s-a stins din viață cu trei luni înainte de a împlini 41 de ani. Firește că vorbim de prima jumătate a secolului XIX, când speranța medie de viață era mult mai mică decât în prezent, însă atâta timp cât cauza precisă a morții poetului a rămas necunoscută, iar presa vremii a stipulat că acesta ar fi suferit o anume congestie cerebrală – eufemism adesea folosit atunci pentru a masca dependențe precum aloolismul – putem oricând suspecta că scenariile ce se vehiculează (cum că ar fi fost un narcoman) nu sunt departe de adevăr.
Drogurile, pornind de la alcool şi tutun şi terminând cu cele sub formă de parfuri mai mult sau mai puţin albe, nu au constituit singurele vicii ale scriitorilor. Să nu uităm sexul, până nu prea demult un subiect tabu, zonă care pentru unii scriitori se întâlnea undeva cu cele mai curioase fetişuri.
Alice în Țara Minunilor este doar una din dovezile pe care scriitorul Lewis Carroll le-a lăsat în urmă care să îi susţină fascinaţia pentru fetele aflate în prag de adolescență. Curând vom pune mâna şi pe Scrisori pentru Alice şi vom putea explora mai în detaliu subiectul.
În mod similar putem aminti și de Nabokov. Ok, Lolita este indiscutabil o capodoperă, dar nu se poate să citeşti o carte care descrie o fetiţă de 12 ani ca fiind un soi de lumină a măruntaielor cuiva şi să nu îl incluzi pe autor în orice listă de fetișiști.
Amintindu-ne de partea de început din multi-apreciatul roman Tropicul Cancerului, parcă nu vine cu mare mirare nici faptul că Henry Miller ar trebui pus în fruntea listei, deasupra lui Carroll și Nabokov. Lăsând la o parte scenetele amoroase consemnate și în pagini literare despre amorul și erotismul dintre scriitor și Anais Nin, Miller şi-ar fi scris peste 1500 de scrisori cu un iepuraş Playboy.
Nu departe de Henry Miller îl putem aminti și pe Marchizul de Sade. Cu siguranţă mai mult decât un fetişist, uşor de catalogat drept pervers, acesta şi-a depăşit cu mult vremea cu predispunerea explicită la scene neconvenţionale de sex; numele Sade nu i-a rămas în istorie doar din întâmplare.
Din categoria viciaților ciudați trebuie menționat Jean-Jacques Rousseau, care în antologia “Intelectualii” a lui Paul Johnson fusese descris ca scriind zilnic zeci de pagini, pentru că altfel nu s-ar fi considerat scriitor. Pe lângă asta, acesta găsea o plăcere teribilă în a fi plesnit de femei peste partea dorsală, în mod normal îmbrăcată în pantaloni… dar fără pantaloni. Intelectualul care a semnat Contractul social făcea asemenea showuri şi în spaţii publice, pare-se.
Și pentru că veni mai sus vorba de corespondențe, James Joyce îi trimitea soţiei, într-o epocă lipsită de telefonie mobilă şi messenger, telegrame de genul “Harder. Stop. Deeper. Stop. Don’t Stop. Stop.” (de aici am aflat şi noi).
Dar ce ar fi sexul şi drogurile fără… rock and roll? Dacă tot am amintit de efeversecenta perioadă a anilor flower-power ’60-’70, trebuie spus că, la fel ca și în muzică, influența narcoticelor, a alcoolului și a sexului a adus câteva din cele mai bune creații inclusiv în literatură. Toţi cei ante-menţionaţi au ieşit la rampă cu nişte scriituri foarte bune şi apreciate la nivel internaţional, pe care cu siguranţă le ştiţi sau de care aţi auzit şi fără să le fi citit. Amănuntele de mai sus evident că pot continua şi cu alte exemplificări care să completeze ideea că scriitorii ar fi neînţeleşi (sau ceva de gen), dar vă lăsăm şi pe voi să ne povestiţi de alţi viciaţi şi/sau fetişişti din lumea literară.
