Mama, de Pearl S. Buck (trad. Ioana Oprica, Editura Polirom, 2013) e un concentrat dur de ficţiune despre viaţa unei femei în China pre-revoluţionară şi rurală. Femeii i se spune pe tot parcursul romanului mama, fiului ei mai mare, fiul mai mare, fetiţei oarbe, fetiţa iar soţului absent, bărbatul. E, aşadar evident că această poveste ar putea fi a oricărei femei din China acelor timpuri. E foarte posibil ca unele lucruri să se mai petreacă încă şi azi, şi nu doar în satele din China.
Mama este un roman mai puţin cunoscut al scriitoarei Pearl S. Buck, celebră pentru romanele sale plasate în China rurală (mai ales), pentru un Nobel şi un Pulizer pentru literatură, pentru cît a fost de prolifică (70 de cărţi!) şi pentru că e cel mai tradus autor american. Este primul roman al ei pe care l-am citit şi cu siguranţă aş mai citi unul, cel puţin.
În Mama e vorba despre viaţa grea a unei femei care se încăpăţînează să facă faţă unor situaţii care ar fi putut-o distruge: părăsită de bărbat, – pur şi simplu dispare, după o ceartă – trebuie să facă pe dracu’n patru să-şi crească cei doi băieţi şi fiica oarbă, să aibă grijă de gospodărie şi de bătrîna ei soacră, să muncească pămîntul şi să plătească dările. Pe lîngă astea, trebuie să păstreze aparenţele, pentru că nimeni, nici măcar copiii nu trebuie să ştie că pe ea a părăsit-o bărbatul. Ar fi o ruşine prea mare. Drept pentru care trage cît poate şi minte pe toată lumea că bărbatul ei e plecat să muncească în altă parte, că le trimite bani şi cîte o scrisoare o dată pe an. Inutil să spun că tot ea scrie şi scrisoarea, cum tot ea scoate şi banii, din pămînt, din piatră seacă. Iar în satul uitat de lume în care se petrec toate astea, piatra chiar e seacă.
În acest punct epopeea mamei, care nu e ocolită deloc de necazuri, abia începe. Practic, povestea ei e un fel de inventar al loviturilor pe care le încasează. Cu excepţia unui moment erotic clandestin, femeia (am să fac din cînd în cînd o pauză de la mama, nu aveţi idee ce efect are numirea unui personaj prin trimiterea la o singură funcţie) nu trăieşte nimic doar pentru ea. Trăieşte pentru bolul de orez pe care trebuie să-l pună în faţa alor ei, pentru gura satului, pentru onoare şi convenienţe.
Mama nu e totuşi o sfîntă, iar Pearl S. Buck ştie foarte bine cît de riscant e să lucrezi cu personaj care tinde să alunece către tipologia martirului ori a sacrificatului. E o femeie care ajunge să se înăsprească şi care nedreptăţeşte la rîndul ei oamenii din jur, inclusiv proprii copii. E greu să n-o învinovăţeşti pentru ce i se întîmplă fiicei, pe care o mărită undeva departe de sat, fără să ştie sau să se intereseze cu cine. Nici cu fiul cel mare nu se poartă cu grija pe care ar merita-o, ţinînd cont că i-a fost unicul şi cel mai fidel sprijin după ce tatăl a plecat. Cu nora, nu mai zic. Doar pe mezin îl apără dincolo de orice limite şi doar lui îi iartă tot.
De un calibru cu totul aparte e partea în care mama îşi abandonează această ipostază, îşi dă frîu liber pornirilor carnale şi are o escapadă (cuvîntul sună total deplasat într-un context în care fondul lexical de bază înseamnă cătun, sărăcie, boi, grîne, trudă etc) cu cea mai nepotrivită persoană pe care o putea întîlni.
Faptul că Pearl S. Buck discută despre nevoile erotice ale unei femei căreia i s-a impus celibatul e o îndrăzneală, una care se vede şi mai clar în contextul unui roman pînă la urmă cu temă rurală. Modul în care interesul alunecă de la eforturile femeii de a face pe plac celorlalţi la o chestiune atît de intimă şi de puternică e un viraj foarte neaşteptat şi foarte bine executat. Încercaţi să faceţi o paralelă cu ceva cunoscut, ca să aveţi o idee mai clară de contrastul de care zic. Imaginaţi-v-o pe Fefeleaga traversînd o criză erotică, de exemplu. Nu prea merge, Fefeleaga era toată numai durere şi datorie, că aşa-i stătea bine unei femei singure în viziune semănătoristă.
Revenind, tot şirul ăsta de încercări adună pînă spre finalul cărţii cam tot ce se poate în materie de durere şi cu toate astea, finalul e unul optimist. Mărturisesc că pe mine m-a revoltat: e un sfârşit de tip viaţa e viaţă şi ciclul se reia. Cu toate astea, nu cred că e departe de adevărul comunităţii pe care o descrie. Pe care o descrie atît de bine încît te forţează să reacţionezi.
