Bookaholic

Christian Kracht (n. 1966), fiul lui Christian Kracht-senior, fostul director al Grupului Editorial Axel Springer, este un provocator scriitor elveţian de limbă germană, un burghez nonconformist; obişnuit cu luxul şi bunul-gust high class, îl tratează cu blazare şi cu neglijenţa unui dandy. 1979 (apărută în 2001), prima lui carte tradusă în româneşte (Editura Cartier, 2013, traducere de Andrei Anastasescu), confruntă – într-o poveste dură şi cinică, pe cât de concisă, pe atât de necruţătoare – acest lux rafinat, occidental cu limitele de jos ale condiţiei umane, cu mizeria ei extremă.

Povestea se petrece în 1979, anul Revoluţiei Islamice, la Teheran. Doi iubiţi europeni, din high class, se află acolo, pare-se, din motive turistice. Naratorul este designer de interior, în vreme ce iubitul său, Christopher – un fel de geniu ratat, acum grav bolnav – este interesat de arhitectură. Din capriciu, cel din urmă învăţase – în câteva săptămâni! – mandarina, obligându-l şi pe partenerul lui s-o înveţe. Relaţia lor pare agonizantă, Christopher, bolnav, distant, rece, îl tratează pe narator cu dispreţ şi-l trage după el la un party luxos, la vila unui iranian, decorată savant, cu somptuozitate şi discreţie:

„Casa mi-a adus aminte de apartamentul lui Jasper Conran (fashion designer englez – n.m.) de la începutul anilor ’60, văzusem odată o serie de fotografii; folosise mult alb, mult galben auriu, nici prea baroc, dar nici prea minimalist. Era, cum obişnuia să spună Christopher, le style Directoire, cu puţin înainte ca Napoleon să fie prea mare pentru propriile-i bottes.

Aşa era decorat hotelul Ritz din Paris, de fapt era chiar stilul unui Grand Hôtel; elegant fără să epateze, uşor discontinuu pe alocuri, cu rupturi de ritm poate prea studiate, şi totuşi absolut perfect şi, pînă la urmă, sexy.

Încăperile erau mai curînd expresia fidelă a Europei şi opusul Japoniei, exprimau perfect opulenţa exterioară, suprafaţa, spaţiul inundat de lumină, Lumea Veche şi bunul-gust infailibil; pe pardoseala de teracotă erau aşternute dhurrie-uri din lînă de oaie, de un alb imaculat”.

La petrecerea excentrică – cu alcool şi droguri – de la vila iranianului (aflată în proximitatea unei păduri de… haşiş), Christopher se răneşte, apoi intră în comă alcoolică şi moare, în noaptea următoare, într-un spital mizer din Teheran, chiar în preziua Revoluţiei. La căpătâiul iubitului mort, în spitalul îngrozitor în care abia reuşise să-l ducă, confruntat şi cu haosul de pe străzile oraşului, personajul-narator îşi pune, cu ironie, cu cinism, cu disperare, întrebările banale – de fapt esenţiale – ale vieţii: „Şi m-am gîndit: ce înseamnă tinereţea? În ce constă ea? Cu ce seamănă? Cu ceva ce iubeşti? Se termină înainte să-ţi dai seama? E luminoasă, cîtă vreme toate celelalte sînt întunecate? Eu sînt un suflet bătrîn? Unde au dispărut toate? De ce trece totul atît de repede? Unde s-au dus anii? (…) Ce s-a ales de muşchii mei? Pot să schimb mersul lucrurilor făcînd sport? Şi dacă da, cît de ridicol aş fi? Ce e viaţa? Şi cum poate fi îmbunătăţită? Iar dacă se îmbunătăţeşte, cum îmi voi da seama?“.

Intră în scenă un alt personaj interesant, misteriosul Mavrocordato, cu origini… româneşti (bunicul său, declară el, ar fi iniţiat o societate sovieto-comunistă secretă în România, imediat după Primul Război Mondial…). Cunoscut la peterecerea luxoasă cu care debutase romanul, Mavrocordato reapare în zilele Revoluţiei, pentru a-i servi o… cină neagră şi a-l trimite apoi în pelerinaj la muntele sfânt Kailash din Tibet, ca un fel de sacrificiu personal pentru derivele omenirii. Mavrocordato e un personaj diabolic, după toate aparenţele, iar naratorul – un soi de inocent şi de victimă, însă ambiguităţile persistă până la capăt. Călătoria la muntele Kailash şi înconjurul său ritualic sunt pagini extraordinare ale cărţii şi ele ating sunetul prozei iniţiatice.

Personajul trăieşte o experienţă de (auto)cunoaştere, de purificare şi de comuniune cu un alt grup de pelerini, însă aici se opreşte sublimul; ceea ce urmează e infernul: captivitatea definitivă în închisorile comuniste chinezeşti (este capturat de soldaţii chinezi, împreună cu grupul de pelerini). Spălat pe creier şi torturat în închisorile chinezeşti, deţinutul – supus unor orori care ţin de limita de jos a condiţiei umane – declară, în ultimele rînduri ale cărţii: „Eram un deţinut model. Am încercat mereu să respect regulile. Am devenit mai bun. Nu am mîncat niciodată carne de om“.

Christian Kracht

Având în subtext multe referinţe literare (decadenţii Huysmans şi Oscar Wilde, Camus, Houellebecq sau Bulgakov) şi mizând pe teme mari (vechi şi noi) ale literaturii – iubirea şi moartea, luxul versus mizeria, cunoaşterea de sine, iniţierea cu tentă religioasă, catastrofele istorico-politice, capitalism şi socialism, Occident şi Orient –, 1979 este o carte zguduitoare, pe cât de concisă, pe atât de puternică.

Christian Kracht, 1979, traducere din germană de Andrei Anastasescu, colecţia „Biblioteca deschisă“ (coordonată de Vasile Ernu), Editura Cartier, Chişinău, 136 p – o găsiți în librăria online Cărturești aici.