Bookaholic

Autor prolific, Aldous Huxley a fost unul dintre romancierii atipici ai secolului al XX-lea. Atras de misticism, s-a vrut un inițiat în filozofiile cu iz ocult de proveniență indiană patronate de personaje ca Jiddu Krishnamurti, filozofii care i-au prilejuit scrierea unui volum ca The Perennial Philosophy. Nu a dat înapoi nici de la experimentarea drogurilor psihedelice, și aici mă refer la mescalină, experiență descrisă în The Doors of Perception, titlu care a inspirat, de altfel, și numele formației The Doors. Așadar, nu e de mirare că Huxley este un autor atipic, după cum am spus, intransigent, deloc blând cu convențiile sociale, cu ceea ce am putea numi impostura socială, dar și personală.

Scris la o vârstă matură, romanul Geniul și zeița (1955) nu iese nici el din acest tipar. Huxley propune un text destul de livresc, cu multiple rădăcini literare și culturale, text care nu pare, prin asta, a plictisi. Povestea reușește, totuși, să impresioneze. Raportul literatură-realitate este invocat încă din incipitul scurtului roman, când unul dintre personaje, John Rivers, naratorul, afirmă că literatura are un caracter prea logic, spre deosebire de realitate, care sfidează orice logică. Conform acestei păreri: „Cele mai apropiate de realitate sunt întotdeauna operele literare considerate a fi cel mai puțin adevărate”, iar ca exemplu el invocă Frații Karamazov de Dostoievski. De asemenea, John Rivers disprețuiește și psihanaliza – o tentativă eșuată de a pătrunde în mințile oamenilor, presupunând, în acest scop, o logică după care ar funcționa mintea omenească, presupunere eronată.

În Geniul și zeița – un roman care se dorește, dintr-un anumit punct de vedere, în nota celor de mai sus, ilogic, adică prea puțin adevărat – avem povestea tânărului John Rivers, care, în ciuda scrupulelor sale, se îndrăgostește de soția fizicianului Henry Maartens, al cărui asistent era și în a cărui locuință era găzduit. Povestea de dragoste dintre John și Katy, soția fizicianului, este, în fapt, povestea unei inițieri în senzualitate. John Rivers, care până la vârsta de 28 de ani a avut grijă de mama sa, o credicioasă ferventă, și care și-a păstrat cu strășnicie până la acea vârstă virginitatea, va mușca din fructul oprit, va cunoaște iubirea adulterină, trădându-și astfel maestrul și prietenul.

Lucrurile, însă, nu sunt chiar atât de simple, căci Huxley nu se rezumă doar la surprinderea unei iubiri ilicite, ci aduce în scenă unele complicații care schimbă datele problemei. Henry Maaters este un savant rupt de realitate, asemenea lordului Tantamount din Punct contrapunct, iar relația cu soția sa, Katy, este una de completă dependență. Atunci când i se îmbolnăvește mama, Katy este nevoită să plece pentru mai mult timp, ceea ce stârnește indignarea lui Henry. Pentru a o aduce înapoi, Henry se îmbolnăvește la comandă, ca să zic așa. Da, el reușește să își amplifice astmul până aproape de pragul morții. Alarmată, Katy se întoarce, dar starea fizicianului nu se îmbunătățește. Epuizată de zilele în care a stat lângă mama sa, Katy nu mai are puterea, virtutea – după cum este numită această capacitate a lui Katy –, de a-l mai întoarce pe Henry din drumul său către o moarte sigură. Henry este un Lazăr care își așteaptă zeul pentru a-l învia, dar zeul, iată, nu mai are puterea/ virtutea necesară de a-l învia.

Tânărul John Rivers o vede pe Katy ca pe o Beatrice, ca pe o Laură, are o imagine idealizată a acesteia. În nici un caz nu vede femeia, iar atunci când, într-o criză de gelozie, Henry Maaters îi vorbește despre Katy femeia, cea cu care face sex, John este șocat. Întoarsă acasă, Katy își va dezvălui, într-un moment de slăbiciune, și cealaltă față, cea de femeie, culcându-se cu tânărul John Rivers, în timp ce soțul ei agonizează în camera alăturată. Dar Katy nu este o femeie obișnuită, ea este o zeiță, ea este Hera, zeița supremă. Reacția ei, adică refugiul în patul lui John Rivers, este, din această perspectivă, normală. Altă femeie poate că s-ar fi rugat, dar ea era „invincibilă atâta vreme cât avea picioarele pe pământ; era zeiță atâta timp cât păstra contactul cu zeița mai mare din interiorul ei…”. Katy olimpiana trebuia să reintre în ordinea lucrurilor, „să restabilească contactul cu viața în formele ei cele mai simple”, să convertească tristețea în senzualitate. Imediat după această experiență, Katy a reușit să-l întoarcă pe soțul ei din drumul lui către moarte. Zeița își recăpătase virtutea.

Pentru John, evenimentul este năucitor, paradoxul îl uimește: un om este vindecat doar prin puterea unui păcat. Întrucâtva, situația amintește de pelicula Breaking the Waves a lui Lars von Trier. Pentru John Rivers îmbătrânit, cel care narează de fapt întâmplarea, paradoxul nu mai există. El este conștient că numai transpunerea actului în cuvinte îl transformă într-un caz de etică, într-un păcat. Tăcerea, însă, anulează paradoxul, iar faptul poate exista doar ca simplu fapt. Aici este detectabilă influența orientală din gândirea lui Huxley.

În Geniul și zeița este redat un traseu invers de recuperare a unui Paradis pierdut: nu prin pocăință, ci prin senzualitate este posibilă această recuperare. Aldous Huxley aduce în prim-plan un paradox care nu este într-atât de greu de conceput, dar care, dintr-o perspectivă eronată, cea a logicii comune, poate părea fără ieșire. În acest joc al perspectivelor constă, cred eu, geniul lui Huxley, cu asupra de măsură vizibil în Geniul și zeița.

Aldous Huxley, Geniul și zeița, trad. Viorica Boitor, Polirom, Iași, 2013, 204 p