Scriitorul ieşean Florin Lăzărescu (n. 1974) este autorul romanelor Ce se ştie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005) şi al volumul de povestiri Lampa cu căciulă (2009). În 2013 a publicat la Editura Polirom romanul Amorţire – roman care a reprezentat punctul de plecare al convorbirii de mai jos.

Cum ai ajuns să scrii romanul Amorţire (Polirom, 2013)? Titlul mizează pe dublul sens al cuvîntului: sensul literal, care face trimitere la amorţirea simţurilor şi pierderea memoriei (în cazul Valeriei, diagnosticată cu Alzheimer); şi sensul figurat – Evghenie, protagonistul, anticar şi scriitor, suferă de un soi de „amorţire”, adică de letargie existenţială. Acest dublu sens asigură şi legătura dintre cele două personaje, Valeria (gazda) şi Evghenie (chiriaşul ei). Şi încă ceva: ai avut modele pentru aceste personaje?

La cîţiva ani după moartea bunicii mele – ascultîndu-l pe un prieten care-mi povestea detalii despre boala mamei lui, Alzheimer – am realizat că şi ea suferise de aşa ceva. Cumva a fost un şoc pentru mine, pentru că, ani în şir, bunica îşi ascunsese foarte bine boala faţă de apropiaţi, cu o demnitate şi o decenţă incredibile. Ăsta a fost trigger-ul romanului meu, impulsul de a  crea personajul Valeria Stoican.

Din punctul meu de vedere, Evghenie nu e nici anticar, nici scriitor, nici fotograf, cum l-au văzut unii. Cred că am introdus suficiente elemente în carte prin care subliniez asta. E doar un om care „fentează existenţa” pînă pe la 40 de ani, cu varii preocupări temporare, nefăcînd nimic precis decît supravieţuirea, în căutarea unui sens al vieţii sale. Se apucă de fotografiat pentru că descoperă prin asta o modalitate de „autoterapie” contra agorafobiei sale. Altfel, e doar un personaj care deţine un aparat de fotografiat. În privinţa scrisului, are cîteva poezii din tinereţe, aproape ca orice om, iar pe tot parcursul romanului, el nu scrie nimic. Doar visează să scrie şi să publice o carte, ceea ce nu-l transformă automat în scriitor.

După ce am făcut planul romanului şi evoluam în scriere, eu însumi am început să trec printr-o perioadă mai depresivă, să-i zic, în care m-au plesnit frica de moarte şi de uitare, atacuri de panică şi agorafobie, boli de care suferă ambele personaje principale, Valeria şi Evghenie. Nici acum nu pot spune precis dacă s-au „molipsit” personajele de la mine sau dacă nu cumva mai degrabă invers: eu de la ele.

Oricum, romanul e cam 80 % ficţiune bazată pe realitate. Sincer – şi-n general, şi-n particular – nu prea văd relevanţa modelelor din realitate decît ca element de cancan. Poţi avea un roman prost după modele excepţionale, şi invers: un roman bun pornit de la banala realitate.

400000000000001052183_s4

Cazimir, prietenul (scriitor şi el) lui Evghenie, îi spune acestuia din urmă că „scriitorii zilelor noastre” se împart în două categorii: „narcisişti şi negustori”. „Primii se iluzionează că cineva mai e cu adevărat interesat de dramele, bucuriile, revelaţiile ori măiestriile lor stilistice mărunte, că cineva chiar vrea sau poate să-i înţeleagă. Negustorii cercetează la rece solicitările pieţei şi, prin caravana lor de cuvinte, aduc din ţinuturile exotice ale unei imaginaţii precare mii de porcărioare – oglinzi ieftine, mărgele de sticlă şi panglici, toate colorate ţipător – pentru clienţii lor bezmetici, care confundă literatura cu divertismentul, care înghit orice le dai, dacă nimereşti să le împachetezi marfa în ambalajul potrivit şi apuci să o trîmbiţezi îndeajuns.” E o afirmaţie dezabuzată sau ironică? Cum te raportezi tu, ca scriitor, la „teoria” lui Cazimir?

Îmi pare rău de precizarea asta, dar trebuie să o fac. Fără supărare, fără răutate, fără autosuficienţă. În două luni de la apariţia cărţii, am răspuns la peste 10 interviuri şi observ deja o obsesie a literaţilor: răstălmăcirea insistentă a  unui pasaj de o pagină din cele 250 ale cărţii. Mi se pare o ţîră penibil şi incorect să fiu nevoit să tot explic chestii elementare care ţin de lectură, predate în şcoala generală : vocea unui personaj nu e totuna cu cea a naratorului, cu atît mai puţin a scriitorului.

Mai plastic spus, dacă într-un film apare un personaj cu mitralieră care trage în stînga şi-n dreapta nu înseamnă că regizorul e un criminal. Cazimir, personaj secundar al cărţii, e un bad guy prin natura lui: un scriitor blazat, (auto)ironic, cinic. Opiniile lui, exprimate destul de limpede, asemenea. Nu cred că trebuie să dau şi alte justificări decît cele vizibile în carte, să-l apăr sau să mă dezic de el. E doar un personaj secundar printre multe altele, care trebuie luat aşa cum este, fără ca eu să fiu identificat cu el. Costică afirmă că nu trebuie niciodată să ai încredere în femei. Lui Zen nu-i plac filmele româneşti contemporane. Evghenie şi Valeria exprimă opinii ironice despre produsele chinezeşti. Părerile lor au explicaţii în (con)text. Dacă m-aş apuca să spun ce cred eu despre literatura contemporană, despre femei, chinezisme şi cinematografia românească, mi-ar ieşi o altă carte.

Altfel, mă bucur să fi vorbit cu zeci de cititori care trăiesc în afara orgoliilor literare şi care n-au căzut deloc în capcana de a rămîne cu ochii înţepeniţi într-un pasaj, ca taurul la capa roşie a toreadorului. Au simţit instinctiv că, bun sau rău, romanul Amorţire vorbeşte în primul rînd despre chestiuni existenţiale, omeneşti, comune şi lor, nu despre viaţa literară.

 

Cazimir nu-i cruţă nici pe criticii literari, despre care spune următoarele: „Mare parte din critici sunt nimic mai mult decît nişte autori rataţi care judecă totul prin prisma a ceea ce ar fi putut ei înşişi să scrie, dar, din păcate, nu au avut niciodată curajul. Frunzăresc literatura nouă şi pescuiesc «simboluri» ori «structuri» care să se alinieze cu sistemul construit în teza lor de doctorat, ameţesc conceptele, turnînd în aceeaşi oală, cu o graţie de girafă cu ciubote, teoriile lui Genette şi ce-au mai înţeles ei din viziunea despre film a lui Tarantino”. Aceeaşi întrebare: în ce măsură contează pentru tine, ca scriitor, părerea criticilor? Ce crezi despre afirmaţia de mai sus a lui Cazimir?

Răspunsul de mai sus e valabil şi pentru întrebrea asta.

Eşti scriitor, dar eşti şi fotograf. Ambele preocupări/ pasiuni se regăsesc şi la protagonistul din Amorţire, Evghenie, care crede că fotografia se apropie mai mult decît scrisul de real (de „bucata de realitate”): „Bucata de realitate, de adevăr, pînă la urmă, pe care ţi-o oferă o poveste scrisă e total diferită de cea pe care ţi-o dă o poveste fotografiată. Scrisul alterează povestea. (…) În schimb, o fotografie nu te minte niciodată, amorţeşte exact, întotdeauna la timpul prezent (…) ceea ce a văzut cîndva un om în cîteva fracţiuni de secundă”. Pentru tine cum stau lucrurile, cum te raportezi tu la scris, respectiv fotografie – luînd în calcul puterea lor de reprezentare a realului?

Îmi pare rău, dar nu sînt fotograf. Iarăşi, fără nicio supărare ori ironie, ci doar uimire şi amuzament: nu pricep de ce spui că-s fotograf. N-am afirmat niciodată asta, nu scrie niciunde pe vreun CV de-al meu că aş fi fotograf. Ok, mai postez poze online, dar asta o fac milioane de români. Singura mea legătură cu fotografia ca profesie e că îmi place – aşa cum îmi plac şi pictura, muzica, teatrul, dansul etc.

Mă pricep mai bine la fotbal, la chitară clasică sau la ciclism decît la fotografie. Şi nu-i nicio cotradicţie: ca scriitor, pot şi trebuie să am păreri despre multe, nu-i musai să şi practic lucrurile pe care le fac personajele mele. Că tot am pomenit de fotbal, una din marile pasiuni ale vieţii mele, stimez o butadă a faimosului antrenor José Mourinho: „Ca să fii un bun jocheu, nu-i nevoie să fi fost la un moment dat cal”.

Sentimentul meu este că romanul Amorţire face trecerea de la proza cu poantă, anecdotică (din volumul tău anterior, Lampa cu căciulă, 2009) la o proză existenţialistă, i-aş spune, în care personajele resimt lipsa de sens, zădărnicia lucrurilor (e invocat Ecleziastul). Mai mult, Evghenie are, la un moment dat, ideea de a concepe un proiect fotografic, intitulat Ecleziastul în fotografii – prin care să surprindă „imagini cu lipsa de noimă a oamenilor şi a obiectelor”. Mă înşel dacă văd aici o miză mai mare a prozei tale?

 E posibil să fiu eu într-o mare eroare, dar mie mi se pare că n-am scris niciodată proză anecdotică, exceptînd o povestire pentru revista Esquire, care mi s-a solicitat contra cost să fie aşa. Bref, ca scriitor, n-am avut niciodată ca miză umorul, anecdota. Dacă o bătrînă care-şi aşteaptă fiul să iasă de la puşcărie şi pe urmă moare, o fetiţă care merge pe jos, singură, vreo 20 de kilometri, ca să ajungă la un bîlci prăpădit, un tată şi fiu care se chinuie crunt, desculţ prin noroaie, să care un televizor la reparat – nuclee narative din Lampa cu căciulă – pot fi văzute ca anecdote, nu-mi rămîne decît să recunosc că sînt un foarte slab scriitor.

Eu trăiesc cu impresia – poate mă înşel, dar sînt prea bătrîn să mi-o mai schimb – că n-am scris niciodată bancuri, anecdote, poante. Încă de la prima mea carte, de-acum 14 ani, mă preocupă în primul rînd să scriu despre o anume absurditate a existenţei. Care, da, poate să stîrnească şi zîmbete ori rîsul, în funcţie de sensibilitatea fiecăruia, dar niciodată n-am mizat ca asta să fie reacţia esenţială a cititorului, ci emoţia.

 Ce mi se pare mie nou la Amorţire faţă de celelalte cărţi ale mele: accentul pus pe atmosferă, pe stare, nu pe acţiune/poveste. Nu pretind că aş fi scris o carte grozavă. E doar o observaţie strict tehnică.

Ne poţi vorbi despre ce va urma acestui roman, Amorţire?

Dacă-mi permiţi un ton glumeţ pe final, mai am în plan două romane anecdotice (îmi asum critica, dar nu vreau să-mi schimb stilul). Unul cu diferite poante despre o zi din viaţa unui constructor navetist, aflat în pragul pensionării, care are probleme la serviciu: un coleg îi promite o bătaie zdravănă, iar el apelează la ajutorul fiului. E cumva situaţia inversă din copilărie, cînd un şmecher te terorizează la şcoală, iar tu te aperi stîngaci: „Las ’ că vin io cu tata şi să vezi ce-ţi face!” – „Las’ că vin io cu fi-miu!”.

Celălalt, cu glume ceva mai suprarealiste, se petrece în timpul Foametei din ’46/’47: după război, un adolescent şi o cămilă rămasă de la soldaţii ruşi într-un sat din Moldova trec împreună prin secetă şi foamete. Omul supravieţuieşte, cămila nu. Deşi povestea navetistului e destul de avansată (am o structură detaliată, de vreo sută de pagini), cred că mai degrabă o să termin mai întîi povestea din timpul Foametei.

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *