Întâmplări și personaje, cel mai recent volum semnat de scriitorul Florin Lăzărescu, apărut pe la jumătatea lui iunie la Editura Polirom, în colecția „Ego-grafii”, este una dintre acele cărți excelente care mi-au făcut zilele de vară mai frumoase. Florin Lăzărescu – am mai spus-o – este, fără doar și poate, un povestitor pe cinste, iar acest lucru se vede cu ochiul liber și în fiecare micropovestire din volumul acesta de non-ficțiune.
Întâmplări și personaje este un colaj fain cu proze scurte și foarte scurte, micropovestiri scoase din jurnalul autorului din ultimii doisprezece ani și aranjate cu cap și coadă în carte. Nu este însă un jurnal clasic, acesta vorbește doar indirect despre cine este scriitorul, scenaristul, omul Florin Lăzărescu. În centrul prozelor întâlnim fel și fel de personaje și citim despre întâmplări care de care mai pline de haz (grație stilului în care sunt narate), absurde, spectaculoase, dramatice, pline de tâlc. Nu lași Întâmplări și personaje din mână, în orice context l-ai citi.
Un argument pentru a citi acest volum poate fi și interviul de față, interviu în cuprinsul căruia Florin Lăzărescu a avut amabilitatea să-mi răspundă savuros la multele mele întrebări pe marginea Întâmplări și personaje.
Lectură plăcută!
Tu singur cine ești? (Folosesc, cu nerușinare, pentru a sparge gheața, replica unui personaj din carte, din micropovestirea „Tu singur”.)
Eu singur sunt exact cum așa cum apar în Întâmplări și personaje. M-am bucurat foarte mult când unul dintre prietenii mei vechi, după lectura volumului, a venit la mine și mi-a spus cumva emoționat: „Mi se pare o carte de-o maximă sinceritate. Te arată fix așa cum ești tu”.
Cum a apărut rubrica Întâmplări și personaje în Suplimentul de cultură și de ce ai lăsat recentului tău volum același titlu?
Am mai ținut două rubrici diferite în Suplimentul de cultură, în care scriam texte de opinie. Uneori, când nu aveam timp să-mi scriu „opinia” săptămânală, cînd rămâneam în pană de idei, mai strecuram acolo și povestioare din Jurnalul meu. Și-am observat că rubrica mea avea mai mare succes tocmai datorită acelor istorii. La un moment dat, mă săturasem de ea și am renunțat. Aveam senzația că nu rămâne nimic de acolo, că-i o pierdere de vreme. Apoi, la insistențele lui George Onofrei, am reluat-o, însă cu condiția să public doar povestioare în genul celor din Jurnal, să povestesc numai despre întâmplări și personaje pe care le văd în jur. În privința titlului cărții, m-am împotmolit la un moment dat, am încercat zeci de variante, m-am tot consultat cu Filip Florian, cu Simona Sora și, în ultima clipă, m-am hotărât că titlul rubricii e cel mai potrivit și pentru carte. E simplu, nețipător, se încadrează în tradiția literară a Schițelor și povestirilor lui Cehov, a Momentelor și schițelor lui Caragiale, autori pe care îi iubesc. Oricum, țin să menționez: cred că doar vreo treime din textele din carte au apărut și în Supliment.
Povești scrise din 2003 până de curând. Mărturisesc că n-am simțit o schimbare de stil între ele, decât, desigur, transformările pe care le necesita tonul unei povestiri sau al alteia. Ai mai lucrat la proze, le-ai mai șlefuit pe ici, pe colo? Întâlnindu-te, astfel, cu scriitorul care erai pe vremea primului tău roman, Ce se știe despre ursul panda, ce ai descoperit în legătură cu tine și cu scriitura ta?
În timp ce selectam povestiri, am observat că abia după vreo câțiva ani de jurnal mi-am stabilizat un anume stil pentru acestea. Evident, am lucrat pe texte, le-am uniformizat stilistic, am mai șters, am mai adăugat, le-am șlefuit. Ce se știe despre ursul panda e un roman pe care nu l-aș mai accepta republicat în veci. Nu că mă dezic de el, dar e un roman prea „tineresc”. Cu Trimisul nostru special sunt pe jumătate mulțumit de cum mi-a ieșit. Abia Lampa cu căciulă și Amorțire sunt cărți care mă mulțumesc, mi se par ok. Altfel, la ce cărți vreau eu să scriu, uneori am impresia că nici nu m-am apucat de scris.
„… cert e că nu public literatură de dragul de a fi pe piață, ci doar atunci cînd simt că am ceva nou de spus” – citat dintr-un interviu cu Elena Vlădăreanu, apărut în Suplimentul de cultură, nr. 340, 23-01-2012. Întâmplări și personaje propune o construcție nouă, o „montare” aparte, cu suișuri, coborâșuri și momente de respiro, oglindește un fragment din România, o parte din Iași (-ul tău), o bucățică din tine, din oamenii obișnuiți din jurul tău ș.a.m.d. Este o carte de literatură, chiar dacă nu e ficțiune. Însă, din punct de vedere al materialului folosit, nu este nouă, multe micropovestiri au apărut pe blogul, apoi pe site-ul tău, în Suplimentul de cultură, pe Facebook (vreo două-trei cred). Luând în considerare afirmația ta de mai sus, cârcotașii s-ar întreba de ce ai publicat-o. Așadar, care au fost cele mai mari temeri ale tale legate de apariția acestei cărți și cum te-au convins cei de la Polirom s-o „montezi” și s-o publici în colecția „Ego-grafii”?
Cârcotașilor n-am ce să le spun. Orice aș zice, tot ar cârcoti. Altfel, e evident că Întâmplări și persoanje e o carte complet nouă, având în vedere că niciuna dintre povestiri nu a mai apărut într-un volum, la o editură, că povestirile „publicate” haotic pe net nu au relevanța întregului pe care l-am „montat” aici. Nici chiar cei mai înrăiți fani ai mei, care m-au urmărit de-a lungul a 12 ani pe net, nu-și pot reaminti decât maximum 50 de pagini din cele 300 ale cărții. La început am refuzat propunerea Polirom, care voia o selecție din textele publicate în Supliment. Atunci mi-a venit ideea de a publica o carte construită din Jurnalul meu, care putea include și texte apărute în revistă. Mi s-a părut că așa există o noimă, că pot structura nu doar un mod al meu de a vedea lumea, ci și un fel de roman fragmentar al vieții mele.
Continuăm puțin pe linia interviurilor. Ai afirmat (BookHUB, 3 iulie 2015, în interviu cu Constantin Piștea) că, dacă publicai tot jurnalul pe care-l ții de peste doisprezece ani, ar fi ieșit, probabil, un volum cu peste 1000 de pagini (în loc de 304 pagini, cât are acum). Cum ai selectat cele două sute zece (dacă le-am numărat bine) micropovestiri? Ce ai dat la o parte?
În primul rând, m-a interesat relevanța și scriitura micropovestirilor, păstrând o cronologie, o evoluție a personajelor recurente și tipul de observare a lumii cotidiene. Am lăsat doar întâmplări și personaje aparent obișnuite, dar spectaculoase, memorabile. Am eliminat personajele vedetă din jurnal și paginile care nu povesteau, ci interpretau lumea. Am mai eliminat și multe povestiri pe care le-am folosit ca punct de plecare în anumite secvențe din cărțile mele de ficțiune.
În alte interviuri spui că obișnuiești să scrii numai pe laptop, nu prea poți scrie de mână. Bănuiesc că trece o oarecare perioadă de timp între un eveniment și consemnarea acestuia sub forma unei micropovestiri. Au fost întâmplări / dialoguri pe care le-ai uitat sau cărora nu le-ai putut da o formă, odată ajuns în fața calculatorului?
De regulă, povestirile din volum sunt scrise la cald, imediat ce le-am remarcat, de cele mai multe ori în aceeași zi, dacă nu chiar aproape în timp real, la secunde după „întâmplare”. N-am întâmpinat niciodată probleme de formulare. Le-am scris firesc, dintr-o suflare. Altfel, am uitat de zece ori mai multe povestiri decât cele pe care am apucat să le scriu.
La emisiunea Vocile Iașului de pe Digi24, spuneai că tatăl tău a plâns când a citit povestirea despre o zi din viața lui de navetist. Ce alte reacții ale „personajelor” din carte ai mai primit?
Încă nu a trecut suficient timp de la publicare ca să am un feedback limpede. Cert e că volumul de față are până acum un public entuziast, mult mai larg decât cărțile mele de ficțiune, tocmai pentru că-i vorba de întâmplări și personaje „în carne și oase”. Am înțeles că a fost cumpărat până și de oameni din satul părinților mei, până și de preot, curioși să vadă dacă se vor recunoaște cumva pe acolo. Sau, un alt exemplu, Cătă Calculatoristu, care lucrează astăzi la băieții cu ochi albaștri, mi-a promis că-mi organizează el o lansare în orașul lui. Sunt convins că numai el singur îmi vinde vreo sută de exemplare, la rude și cunoștințe, doar pentru că el e personaj în carte. 🙂
De ceva vreme (concluzie în urma interviului realizat de Diana Pârvulescu, apărut pe Mediafax, 15 februarie 2015) ești atras din ce în ce mai mult și de dramaturgie. Pe care dintre povestirile (sau personajele) din Întâmplări și personaje le-ai folosi ca punct de plecare pentru a scrie o piesă de teatru?
Sunt atras și de dramaturgie, tocmai pentru că are legătură cu meseria mea, scrisul. Ceea ce leagă literatura, filmul și teatrul sunt structura dramatică a narațiunii, carnalitatea personajelor și relațiile dintre ele, lucruri la care, cred, am ajuns să mă pricep destul de bine. Dacă ai o structură dramatică, personaje și relații puternice, chiar și într-un text de o mie de semne, poți dezvolta pe urmă ușor un scenariu de film sau o piesă de teatru de acolo. Pe de altă parte, aș putea scrie o piesă folosindu-mă de întreaga carte: să zicem că avem în fața ochilor un tren care merge la Iași. În el, în vagoane diferite, în clase diferite, în poziții diferite, stau o mulțime de personaje din cartea mea. Toate merg la sărbătoarea Sfintei Parascheva, toate își caută mântuirea. Le pun în relație și pot obține o piesă de teatru de două ore. Sau pot construi un scenariu ori o piesă pornind doar de la o singură povestire, să zicem, Mămicile: un bărbat blocat timp de câteva ore pe un hol strîmt din fața unui cabinet de ginecologie, împreună cu mai multe femei însărcinate. 🙂
Fotografiezi și postezi fotografiile tale pe rețelele de socializare și pe site-ul personal. Consideri că fotografia te ajută în literatură, în a construi povești din ce în ce mai elaborate, mai complexe. Imaginea și povestea sunt două elemente comune fotografiei și literaturii, care te atrag. Pe coperta volumului Întâmplări și personaje se află un colaj de douăzeci de fotografii de-ale tale. De ce n-ai inclus fotografii și în cuprinsul volumului?
Ar fi fost prea complicat tehnic, ar fi implicat costuri exagerate și, oricum, nu-mi place să amestec lucrurile. Apoi, chiar și în copilărie, îmi plăceau mai mult cărțile fără poze. Literatura nu are nevoie de poze, ci doar de cuvinte. Pozele își spun povestea lor, fără cuvinte. Altfel, poate o să ajung la un moment dat să public un album cu fotografii.
În „Poze de amator” enumeri și descrii, pe scurt, câteva „proiecte” (ghilimelele îți aparțin) fotografice de care te-ai apucat și pe care nu le-ai terminat. În ce stadiu se află, de exemplu, „Proiectul Costică”? Ne poți arăta o fotografie din acest proiect?
Îmi vin de trei ori pe săptămână idei de proiecte fotografice, dar, din păcate, am prea puțin timp liber pentru asta. Costică a dispărut, între timp m-am mutat și eu din locul în care îl întâlneam pe Costică.
M-a surprins finalul micropovestirii „Subiect la Bac” – textul de comentat la o probă orală la BAC era din jurnalul acesta, atunci când apărea online, iar tu te arătai contrariat. De ce n-ai dori o asemenea situație, până la urmă, nu e fain că liceenii intră astfel în contact cu scriitorii români contemporani? (Bine, cam târziu, e drept.)
Nu eram nici pe departe contrariat, ci doar surprins. Altfel, normal, mă bucur. Cred că marea majoritate a cititorilor mei sunt tineri și foarte tineri. Văd asta la lansările mele de carte, la ce „prieteni” am pe Facebook, care îmi transmit că m-au citit. Poate că atunci când am scris textul aveam mai mari îndoieli că tinerii citesc. Astăzi, nu mai am niciuna.
Pentru că ești pasionat de muzică – accent pe chitară, chitariști, cum reiese și din jurnal –, cu ce piesă ai asemăna volumul acesta al tău de non-ficțiune?
Mi s-ar părea o impietate să-mi compar scrisul cu muzica, artă pe care o consider cu măcar o clasă peste toate celelalte. Din păcate, m-am apucat foarte târziu de chitară clasică ca să pot evolua așa cum mi-aș fi dorit, altfel, sunt aproape convins, nu aș mai fi azi scriitor. Pot, în schimb, să dau un link la una dintre piesele mele favorite de chitară, pe care o cânt și eu destul de bine, în interpretarea maestrului John Williams:
Ce i-ai spune cititorului care, după lectura dintr-o suflare a cărții Întâmplări și personaje, ar vrea să citească mai multe astfel de micropovestiri de-ale tale? (Și pe cele cu, să zicem, personaje ca Ismail Kadare, Ștefan Agopian, Paul Bailey etc.)
Dacă se va dovedi că acest volum are un rost pentru cititori, că e citit cu plăcere, probabil voi continua să public la anumite distanțe de timp și alte noi selecții din Jurnalul meu. Chiar și dacă nu, eu oricum scriu Jurnalul în continuare.
Credit foto imagine principală: Teodora Rogoz (sursa)
