Bookaholic

Pe Alexandra Rusu am cunoscut-o mai întâi în rolul de co-fondator al site-ului Booktopia.ro, iar recent și în cel de scriitoare, după ce a debutat cu romanul Cartea năsoaselor, o poveste neobișnuită care se adresează atât copiilor, cât și adulților. Odată cu întâlnirea noastră pentru rubrica „Bibliotecă de scriitor”, am cunoscut-o pe Alexandra Rusu și în postura de cititoare, designer și cartograf al teritoriilor mereu în schimbare din biblioteca personală.

Am fost cucerită imediat de apartamentul Alexandrei, un spațiu deschis și original, cu pereții acoperiți de desene abstracte – Dodo, fiul ei, a dat startul picturii murale, dar s-a plictisit repede, astfel că lucrarea a fost continuată de părinți și de prietenii lor. Neobișnuită este și biblioteca, al cărei design a fost conceput de scriitoare, cu rafturi asimetrice pe care se află doar cărțile esențiale. M-am simțit foarte bine acasă la Alexandra Rusu, unde mai locuiesc motanul Puss și cățelușa Laika – două patrupede extrem de simpatice și prietenoase, care n-au lipsit nici de la ședința foto.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu am nici cea mai mică idee, totul e într-o dezordine perfectă. Însă nu sunt multe, cu siguranță. Le-am luat cu mine din celelalte case doar pe cele relevante, așa că asta e o bibliotecă-trusă de urgență, conține lucruri de primă instanță. Știu instinctiv unde sunt cărțile la care vreau să ajung într-un anumit moment, există niște zone larg delimitate în care încep să sap, la propriu. Uneori, caut o carte și găsesc o alta, mă apuc de ea, mă fac că uit de la ce am plecat. Și, tot uneori, găsesc în ea ce căutam în cealaltă, sub altă formă. Alteori, pur și simplu mă enervez că nu găsesc nimic în bibliotecă. (Așa e, câteva dintre cărțile despre care mi-a vorbit Alexandra n-au vrut deloc să iasă la iveală, în schimb au apărut altele – n.r.)

Alexandra Rusu și motanul Puss

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Nu, doar dacă haosul poate fi considerat o formă alternativă de ordine. (Râde) Poate fi însă cartografiată emoțional. Există niște poli, niște teritorii, războaie de independență, granițe care se mută. Pot să desenez o hartă a bibliotecii mele. Avem așa, printre altele:

– Cărțile din facultate, dintre care unele rezistă (și presupun că, dacă nu-mi va fi hack-uită identitatea, vor rămâne cu mine), iar altele și-au pierdut complet sensul (le țin pe post de reminder). Din prima categorie face parte Ulise al lui Joyce. Cândva am scris despre el o teză complet ininteligibilă, poate pentru că nici eu nu înțelegeam mare lucru, poate pentru că mă și ascundeam după engleza așa-zis academică. Dar am petrecut foarte mult timp în textul original, asta a fost partea bună. Când am terminat cu licența și am ieșit pe linia de producție, am început să întrezăresc despre ce vorbea Joyce. Cu fiecare experiență legată de societate, morală, religie și sex, am înțeles mai bine. Din categoria opusă, a cărților care și-au pierdut sensul, fac parte majoritatea esteților, a calofililor, a stiliștilor de meserie, a sensibililor, a celor care „scriu bine”. Îmi pare rău dacă jignesc pe cineva.

Raftul cu cărțile din facultate, dintre care „Ulise” rezistă

– Cărțile lui Cătălin, care au devenit apoi cărțile noastre. Unele sunt în două exemplare, ca Heinrich Böll, Opiniile unui clovn;

– Cărțile pe care le-am luat de la bibliotecă și nu le-am mai dat înapoi. Sunt doar trei, dar mă eliberează să spun acest secret murdar; (îi spun că urma să o întreb dacă a făcut ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți, dar se pare că mi-a luat-o înainte – n.r.)

Două dintre cărțile de la bibliotecă

– Cărțile fiului meu. Și aici: cărțile lui care-mi plac mie (Nikolai Nosov, Aventurile lui Habarnam) și cărțile lui care-i plac lui (Bambi, ștrumfii, poveștile clasice „cu dragon sau lup”), cu câteva intersecții (Kornei Ciukovski, Doctorul Aumădoare; Shel Silverstein, Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaș; Maurice Sendak, Regele tuturor sălbăticiunilor);

Biblioteca lui Dodo, fiul Alexandrei

– Cărțile fundamentale în acest moment: Jeanette Winterson, De ce să fii fericită când poți fi normală? (dar și Portocalele nu sunt singurele fructe); Doris Lessing, Carnetul auriu; Italo Calvino, Orașele invizibile; Javier Cercas, Viteza luminii; J.D. Salinger, Franny și Zooey; Cesare Pavese, Meseria de a trăi; Samuel Beckett, Waiting for Godot; 

– Cărțile pe care nu le voi citi niciodată;

– Cărțile primite cadou de la oameni care mă cunosc foarte bine;

– Cărțile primite cadou de la oameni care nu mă cunosc prea bine, dar știu că-mi plac cărțile. (Râde)

Câteva dintre cărțile fundamentale în acest moment

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Eu nu sunt bibliofilă, sunt chiar foarte neglijentă cu cărțile ca obiect. Nu am fetișuri, cel puțin pe partea asta culturală. (Râde) N-am moștenit cărți vechi, nici cărți-obiect – tot ce am în direcția asta sunt câteva volume în franceză de la socrul meu. Nu-mi spun nimic și cred că nici lui nu-i spuneau, de-asta mi le-a dat. Dar mai am ceva, o amintire: invitațiile noastre la nuntă au fost niște cărți vechi, cu pseudo-ștampilă de bibliofil desenată, cred, de Andrei Cohn. Și Gertrude Stein, Selected Writings, e o carte veche la care țin mult. Am găsit-o într-un hotel și am lăsat la schimb tot ceva prețios – D.M. Thomas, The White Hotel.

Cartea de Gertrude Stein găsită într-un hotel

Dar cele mai recente cărți care au intrat în bibliotecă?

Vlad Zografi, Efectele secundare ale vieții; Irina Georgescu Groza, Dincolo de ferestre; Torben Kuhlmann, Lindbergh. Povestea unui șoricel zburător; Yann Martel, Munții Înalți ai Portugaliei.

Cele mai recente achiziții

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

Intru atunci când trec pe lângă ele. Încerc să cumpăr mai puțin și să citesc mai mult. Anticariatele îmi plac, în special cele din Constanța, unde găsești cele mai mari ciudățenii. Nu am chestia asta testamentară, să cumpăr cărți pentru că îi vor rămâne lui Dodo, fiul meu. Adică o am, dar în sens opus: sper să crească în așa fel încât să-și aleagă singur cărțile. Și sper să intrăm în dispute și să-mi arunce în față cărțile mele preferate, ca să pună altceva în loc. Când cauți ceva anume, mi se par indispensabile librăriile și anticariatele online.

Alexandra Rusu și motanul Puss, în poziția obișnuită de lucru

Cum alegi cărțile?

Pe unele le știu de la prieteni, pe altele ca referințe din cărți, pe altele le-am găsit prin algoritmul de afinități al vieții de zi cu zi. Le aleg cu stomacul, unde stomacul a făcut și el cândva o formare, e un stomac avizat, mă rog, dar un stomac. Și le mai aleg pe baza câtorva paragrafe furate în librărie, ăsta e testul absolut, de un barbarism total – nu mă înșală aproape niciodată. E ca și cum ai asculta gândurile cuiva. Dacă nu poți sta în gândurile ei sau ale lui câteva zile, nu mai contează ideile, construcția, miza, biografia, nimic. Nu vrei să fii acolo – și gata. Lasă jos cartea. Keep walking.

Câteva dintre cărțile cu coperte faine din biblioteca Alexandrei

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Absolut, despre unele nu se poate povesti, nici n-ar avea sens, sunt scenarii clasice. (Râde) Cartea roșie a lui Jung e specială pentru că e un cadou de la tatăl meu. Desenele îl pasionează și pe David (băiatul Alexandrei – n.r.), îl atrag ca un magnet. Tata a observat că nu prea înaintez cu lectura – textul e oricum destul de obscur, eu îl citesc ca pe un poem, dar nu e chiar cinstit față de Jung -, așa că, după un an, mi-a făcut cadou și o introducere mai lină în acest jurnal fascinant. Acum nu mai am nici o scuză.

Și mai țin la cărțile cu coperte faine, sunt superficială, mă inspiră destul de mult coperta. (Îmi aduce „The New York Trilogy”, de Paul Auster, „Transparent Things”, de Nabokov și „Money: A Novel”, de Martin Amis – n.r.)

„Cartea roșie” a lui Jung, cadou de la tatăl Alexandrei

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

Citesc 80% ficțiune, e o nevoie organică. Prin urmare, orice altceva mă scoate din zona de confort. Mai citesc cărți de psihologia copilului, care aproape invariabil mută accentul spre părinte, deci sunt de psihologia părintelui (acum citesc Erik H. Erikson, Copilărie și societate), de etologie (Konrad Lorenz), de bucate (pentru începători), de branding și copywriting (în interes antropologic și pentru supraviețuire imediată).

Sunt cărți mai puțin cunoscute sau mai puțin populare pe care ai vrea să le recomanzi?

Nu știu dacă sunt mai puțin cunoscute, pentru că nu știu cine intră pe site-ul Bookaholic și citește acest articol. Poate că unii le știu foarte bine. Dacă le bifează cineva pe toate, aș vrea s-o / să-l cunosc.

Douglas Coupland, Toate familiile sunt psihotice. Nimeni nu face tragedie din kitsch cum face Coupland. Și nici comedie gri – că nu e neagră, nuanța ei e marcă înregistrată. Cartea asta e pentru oricine a trăit într-o familie disfuncțională și crede că nu se poate mai rău.

Walter Benjamin, Selected Writings – pentru analiza culturii materiale cu diverse instrumente chirurgicale, în special pentru capitolele despre Disney și Mickey Mouse.

David Grossman, Cartea de gramatică interioară – Un copil care este și înăuntrul, și în afara copilăriei lui, și ne povestește ce vede. La adulți, iubire și ură de sine. La ceilalți copii, violență și frică. Personaje la care subscrii cu șoc și groază, trăiești în blocul ăla, simți toate mirosurile, dai cu alifie frunzele copacului bolnav, o simți pe mâini zile în șir.

N-au ieșit la iveală toate cărțile despre care mi-a vorbit Alexandra, așa că am suplimentat cu John Updike și Carson McCullers

Bogdan Georgescu, All Inclusive – teatru sub formă de dezbatere, de interogare, teme dezvoltate prin lucrul direct cu comunitățile. Am avut surpriza să văd că ține și pe hârtie, nu doar în spectacol.

Wendy Jones, Grayson Perry: Portrait of the Artist as a Young Girl. Grayson Perry e un artist britanic cu o sinceritate de boxer, manualitate de grec clasic și intelect de Oxford. Aici e povestea asumării unei identități transsexuale într-un orășel letal din Anglia anilor ’80.

Jonathan Safran Foer, Eating Animals. Nu e despre vegetarianism, ci despre ceva puțin mai important: relația noastră cu animalele ca axă, reper sau resort. Nu suntem conștienți uneori de toată istoria din spatele animalului nostru de casă.

Elena Vlădăreanu, Non-stress Test – poezie performativă pe tema maternității. Eu știu exact despre ce vorbește Elena, mulți dintre voi poate știu, dar ea o face într-un stil curajos și echilibrat, inteligent și hipersensibil cum rar am citit.

Alexandra Rusu și cățelușa Laika

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Nu sunt deloc posesivă, abia aștept oamenii care au nevoie de ele. Dar nu stric orzul pe orice ocazie, să fie clar. Am primit întrebarea asta, ce mai citesc acum, de la prieteni care erau în situații grele, stranii, uneori limită. Atunci să te ții, atunci recomandarea chiar contează, chiar poate avea sens. Evident că iau cartea din bibliotecă și o dau și nu mă interesează când sau dacă se mai întoarce, ci dacă a ajutat infinitezimal.

Cum citește Alexandra

Ai obiceiuri legate de lectură?

Nu, citesc pe unde apuc. Mi se pare un super-privilegiu să ai timp să citești, așa că îl iau ca atare. Singurul obicei e subliniatul, trebuie să am un creion la îndemână, sigur voi simți nevoia să-l folosesc.

Cartea pe care ai scris-o are un loc anume în bibliotecă?

E la îndemână, da. Nu știi când îți bate la ușă un agent, un editor american, un critic, dacă nu sunt toți foarte bătrâni. (Râde)

„Cartea năsoaselor” în biblioteca Alexandrei

Te ocupi de o bibliotecă virtuală pe Booktopia, unde cititorii pot adăuga, nota și comenta cărțile citite. La un moment dat, plănuiai chiar o bibliotecă fizică pentru comunitatea Booktopia. Ar fi un proiect greu de realizat?

Visez în continuare la o bibliotecă fizică pentru Booktopia, publică și gratuită, care să se autoregleze, să se bazeze pe responsabilitate și necesitate: cine poate să doneze, să doneze; cine are nevoie să ia, să ia. Cum se zicea la TVR după ’90, sperăm să audă cineva. (Râde)

Ai povești amuzante legate de bibliotecă?

Nu am povești, dar am obiecte penibil-amuzante: de la o Matrioșka pe care am moștenit-o, la o pușculiță-cap de mort care e preferata lui David, la iconițe cu Arsenie Boca, puse de soacra mea, care mi se par irezistibile în demența lor, nu le pot lua de acolo, zici că e un decor de teatru. (La o privire mai atentă, ne-am dat seama că iconițele dispăruseră în mod misterios din bibliotecă – n.r.)

Câteva obiecte penibil-amuzante din biblioteca Alexandrei

Dar și biblioteca are o poveste, pentru că e obiect de designer. Eu sunt designerul. Am desenat-o la un moment dat, pe la 25 de ani, de aici culorile. Am ținut foarte mult la asimetrii, cred că tot de la cei 25 de ani mi s-a tras, acum aș desena ceva foarte simetric, aproape brutalist. E complet nepractică, nici nu poți umple rafturile; de fapt, rămâne mult loc nefolosit. Toată familia o adoră, iar la un moment dat a jucat și într-o reclamă, cu sloganul „Pasiunile ar trebui să-ți ocupe timp, nu spațiu”. Ocazie cu care mi-am dat seama că, pentru mine, cititul n-a fost niciodată o pasiune, ci, la diferite vârste, metodă de supraviețuire, strategie de seducție, exit, meserie, terapie etc.

Alexandra Rusu și-a desenat singură biblioteca, la 25 de ani